România curată

Zilele finalului de noiembrie și începutului de decembrie au fost despre România - despre țara pe care o iubim și o criticăm deopotrivă, pe care o dorim altfel, dar și aceeași, mereu... Pe care o vedem tot în Europa sau ruptă de restul lumii, pe care ne-o imaginăm ca început al istoriei și civilizației sau ca sfârșit nefericit al ei. Căreia îi observăm nervul duhovnicesc, elanul rugător sau, dimpotrivă, moleșeala orientală, excesiv contemplativă. România - țara cu care ne mândrim sau de care ne ascundem prin vecini. Iar limba română? Hm, limba în care râdem și plângem, în care ne creștem copiii și ne prohodim defuncții sau limba pe care o pre­schimbăm pe argou, jargon sau anglisme dificil de pronunțat. Greu cu România aceasta a noastră, credeți-mă!

De la o vreme încoace suport din ce în ce mai greu tânguiala, șirul de ieremiade legate de țară & popor, de cultura, civilizația și religia - deficitare toate, până la uitare sau chiar abolire! Lumea se vaită pe la toate colțurile de stradă, oftează prin piețe și iarmaroace, își arată nemulțumirea în studiourile tv sau pe rețelele de socializare, se nevrozează în spitale, se irită în fața școlilor, se înjură în trafic. Nemulțumirea pare generală, însă nemulțumiții vocali sunt tocmai cei care întrețin starea de iritare, dar și de delăsare. Delăsare de la a pune mâna pe treabă, a-și sufleca mânecile și a intra în acțiune. Și atunci poate că n-ar mai avea vreme și energie de cârteală indigestă și sudalmă mocnită. Căci nemulțumitul este o specie aparte: observator și comentator dezlănțuit al celor întâmplate pe lângă el, vajnic oponent la tot ce mișcă și feroce adversar al incorectitudinii, el pare că încarnează opinia publică, îi dă voce, sens și vigoare. Că „nimeni nu-l calcă pe gură”, nu-l fraierește, nu-l duce cu preșul. Vigilent, intransigent, scrupulos în verdict și nostalgic învederat - acest personaj ubicuu reprezintă deopotrivă profilul cârtitorului, dar și al țoapei posttotalitare. Al șmecherului de bloc  (e o specie aparte), adică al celui care își lasă pantofii pe palier în văzul locatarilor, aruncă butoiul cu varză acră te miri pe unde, îl dă tare pe Dolănescu duminică la 3, cu ferestrele larg deschise și nu adună excrementele după bișonul scos la plimbare. El nu e fraier să facă aidoma celorlalți, după el trebuie să curețe Primăria, că de-aia plătește taxe și impozite.

Pe lângă acest personaj viețuiește discret omul blajin, smeritul de serviciu, cel care presară pâine la porumbei pe pervazul ferestrei, care udă florile din fața blocului, care vorbește cu cei mici și le mai scapă câte un biscuit, care merge sâmbătă la cimitir și duminică la biserică. Cel care mai citește câte o carte, care ține postul așa cum poate, care atunci când merge la tratament la băi caută și biserica din apropiere, muzeul sau parcul comunal. Acest profil uman ține balanța unei Românii tefere, care își respectă trecutul și are încredere că există un viitor. Acest profil uman asigură puntea între generații, o punte lină pe care poți construi o relație sănătoasă cu viitorul, cu cei care vor veni după noi. Și chiar suntem somați să ne gândim la generația următoare, așa cum au făcut-o și cei de dinaintea noastră, care ne-au lăsat o țară din ce în ce mai rotundă, mai stabilă, mai sigură, mai ușor de gestionat. Țineți minte numai saltul dintre toropeala seculară adusă de stăpânirea turcească și efortul de modernizare a țării (a se citi de ridicare a ei) susținut cu îndârjire de pașoptiști, sau cel de obținere a independenței - alt salt uriaș. Sau cel de sincronizare legislativă, politică, socială și culturală cu Europa - adică acolo unde ne sunt obârșiile și destinul istoric. Sau cel de rotunjire firească a granițelor țării, în urma Marelui Război... Unde era România la 1918, dar unde era la 1818, cu un secol în urmă? Niciunde, de-abia se pregătea revolta de la 1821, soldată cu un eșec. Și atunci?

Știu că ne-am săturat de vorbe mari, de fraze sforăitoare sau expresii edulcorate privind țara noastră. Am rămas tributari, într-un fel, propagandei ceaușiste care vedea numai daci și revoluționari, țărăncuțe cu bujori în obrăjori și mândre plaiuri la orizont. Nu asta este imaginea României reale care dăinuie și produce valori universale, ci cea din sălile de expoziție și din bibliotecile universitare, din mănăstiri și muzee, din companiile private autohtone și din fermele românești. Și, mai ales, din privirea mamelor care își cresc copiii cu frică și dragoste de Dumnezeu. Copiii care, atunci când vor crește mari, să nu moară pe fronturi, să nu ia calea exilului, să nu fie îngenuncheați de ignoranță sau sărăcie, să nu-și ridice pumnul contra Creatorului... Acolo e România care ne trebuie, care e vie, care este și se încăpățânează să rămână curată.