„Să avem frică de noi înşine, de felul nostru de a fi”

De Înălțarea Sfintei Cruci se îmbină într-un mod paradoxal prăznuirea sfântului obiect, care înseamnă mântuirea noastră, cu postul din ziua praznicului. Prin aceste două, doxologia Celui ce S-a răstignit pentru noi și puțina asceză cerută de Biserică, ni se arată că de Sfânta Cruce nu ne putem apropia decât într-o stare de jertfă, de lepădare de sine. În momentele importante din anul bisericesc, la marile sărbători, suntem chemați în prealabil la postire, adică la o perioadă de primenire sufletească și trupească pentru a fi capabili să receptăm binecuvântarea și harul lui Dumnezeu care ni se transmit.

La Înălțarea Sfintei Cruci, postirea este și în ziua praznicului. Sfânta Cruce nu este numai un semn exterior, ci și o stare interioară, și asta se vede din faptul că Mântuitorul înainte de a fi răstignit pe Cruce îi îndeamnă pe ucenici și pe toți oamenii să se lepede de sine, să ia crucea și să Îi urmeze Lui. Starea de jertfă și asumare a crucii este prezentată de El ca o cale înainte de jertfa răscumpărătoare, înainte de a sfinți Crucea cu sângele Său. Din cuvintele Domnului se desprind înțelesuri aplicabile la dimensiunea vieții noastre comune, care, deși nu se poate compara cu viața Lui pământească, ea trebuie să se conformeze chipului în care El a viețuit. Astfel, înțelegem că pentru a săvârși un lucru important noi trebuie să trecem prin cruce ca stare interioară de smerenie și trăire a învățăturilor Domnului. În asumarea crucii ne eliberăm de cea mai presantă influență a noastră, egoismul. Sinele nostru este marcat de cea mai cumplită cădere, de mândrie. Această patimă orientează tot ce atinge spre moarte. În fața egoismului nostru, Domnul Hristos spune cuvintele aproape smintitoare: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). În vremea Domnului, mulți au auzit cuvintele Sale și au crezut în El, dar puțini au putut să meargă pe acest drum până la capăt. În Sfintele Evanghelii aflăm că erau farisei, evrei, soldați romani care credeau în Domnul Hristos, dar de frica opiniei publice, a autorităților, nu mărturiseau deschis credința lor. Ei s-au oprit din acest drum al desăvârșirii. Apostolii, în schimb, L-au urmat pe Domnul până la capăt. Aproape toți au murit pentru Evanghelie și pentru edificarea Bisericii în lume ca nouă realitate mântuitoare.

Acum, noi nu mai trăim această radicalitate a învățăturii și urmării Domnului Hristos pentru că ne aflăm într-o lume creștină, care nu este ostilă Evangheliei. Dar, pentru cei de la începutul Bisericii, această alegere însemna de multe ori și asumarea morții, a martiriului. Lucrurile acum se desfășoară la un nivel interior omului și de aceea putem spune că lupta duhovnicească este mult mai grea. Piedica în calea trăirii Evangheliei nu mai este lumea exterioară, ci noi înșine, egoismul care se ridică ca un zid de netrecut. Cuviosul Sofronie Saharov spune că acum trebuie să ne fie teamă de noi înșine, de propria noastră gândire, reacție, acțiune, de edificiul pe care l-am cons­truit sinelui. „Pentru a renaşte în Domnul, trebuie să avem frică de noi înşine, de felul nostru de a fi, să avem aversiune faţă de patima mândriei mârşave şi potrivnice lui Dumnezeu, care trăieşte în noi şi care ne-a izgonit cu ruşine din Împărăţia Tatălui luminilor. Salvarea de această patimă o găsim în porunca lui Hristos: să-L iubim pe Dumnezeu şi să ne urâm pe noi înşine”, explică sfântul cuvios.

Apostolul Petru este exemplul cel mai elocvent pentru noi. Luminat de Dumnezeu Tatăl, el este primul care mărturisește în numele celorlalți dumnezeirea Fiului Întrupat (cf. Matei 16, 16). Totuși, imediat după acest moment, el încearcă să-L convingă pe Domnul Hristos spre a nu merge la Ierusalim și să nu pătimească moarte din mâinile necredincioșilor. Această reacție a lui Petru îi atrage o mustrare cumplită din partea Domnului Hristos: „Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16, 23). Fără să vrea poate, opunându-se Pătimirii Domnului, Petru tăgăduia astfel planul de mântuire al lui Dumnezeu lucrat prin Fiul. Din acest episod înțelegem importanța cuvintelor Cuviosului Sofronie, „trebuie să avem frică de noi înşine, de felul nostru de a fi”. El însuși mărturisea despre sine că în anii premergători apropierii de viața monahală și de renașterea sa avea gânduri potrivnice și hulitoare la adresa lui Dumnezeu, încât, deși la exterior nu se arăta ca un om stăpânit de păcate și patimi, în interior era întuneric.

„Datorită Sfântului Siluan Athonitul, eu am clarificat faptul că la baza tuturor tragediilor neamului omenesc se află căderea în mândrie. Această patimă constituie însăşi esenţa iadului şi, cu adevărat, atinge adâncimile satanice. Acum, când scriu, îmi amintesc, cu ascuţită ruşine, că acest duh pizmaş şi hulitor de Dumnezeu, cu mult înainte de întâlnirea cu stareţul, mi-a adus acest gând: «De ce Hristos este Unul Născut şi nu eu?…» O singură clipă doar, şi un foc rău mi-a pârlit inima. Dumnezeu m-a salvat. Mai mult decât atât, parcă mi s-a deschis taina tuturor căderilor. Dumnezeu m-a salvat şi dragostea faţă de El mi s-a adâncit şi mi-a rămas pentru totdeauna în conştiinţă faptul că nimeni nu se mântuieşte doar cu forţele sale proprii. Nimeni nu poate fi deplin încredinţat că o intenţie sau alta ce îi vine nu îl stăpâneşte pentru veşnicie. Dumnezeu, în pustie, a ieşit învingător din toate ispitele acestui duh (Matei 4, 1-11)”, mărturisește Sfântul Cuvios Sofronie Saharov.