Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Sănii

Sănii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 23 Ianuarie 2026

Mă, aveți grijă să nu vă calce vreo sanie!, ne spuneau mamele când ne vedeau c-o zbughim afară. Adică pe linie, cum i se zicea drumului pe la noi. Ea, linia, era afara noastră. Îndeosebi atunci când ningea. Și ningea cam toată iarna, când eram eu copil.

Cred că se întâmpla asta pentru că oamenilor de pe vremea aceea nu le era deloc frică de zăpadă și nici zăpezii de oameni. Erau cunoștințe vechi. Ieșiseră din multe necazuri împreună.

Cât despre săniile de care trebuia, cum ziceau mamele noastre să ne ferim, muream pur și simplu de dragul lor. De ce să ne ferim? Le cunoșteam de departe, după zurgălăii de la gâtul cailor. Veneau de peste tot. Din vale, de la Răsmirești și chiar de la Toporu. Dinspre Podul Ancii, de la Purani. Și de peste gârlă, de la Schitu. Știam caii înhămați la ele după nechezat. Și ne știau și caii pe noi. Ca să nu mai spun de oamenii ce țineau de hățurile cailor.

Mă, tu nu ești al lui Vasile Biolaru?, mă întreba o căciulă brumărie din sania ce tocmai oprise lângă mine. Îhî, răspundeam eu plin de importanță. Ți-o fi tăiat popa limba, zicea căciula cu pricina. D-asta nu poți să vorbești! Ba pot!, se auzea de sub căciula ce-o țineam pe cap. Și e acasă tac-tu?, prindea curaj căciula cealaltă. Este, ziceam. Du-te și zi-i să vină nițel afară.

Cine să-i spun că-l cheamă? Oțet!, venea de sus din sanie răspunsul. Plecam după tata râzând în gând. Auzi, Oțet! Ce nume o mai fi și ăsta? E prietenul meu din Răsmirești, mă lămurea tata. Fugi și adu-l încoace! O și luam din loc, în timp ce mama cobora iute în beci, ca să scoată niște vin din butoi.

Caii așteptau cuminți la poartă. Uneori îi prindea seara așteptând. Avea culoarea vinului din cană întunericul. Dar săniile nu se speriau de el. Treceau mai departe pe drum în clinchet de clopoței. Nu ne speriam nici noi, copiii. Nu de puține ori săream din mers în câte-o sanie, care ne ducea până în dreptul școlii, de unde veneam înapoi cu altă sanie.

Ți-era mai mare dragul să fii copil și să fie seară și să stai tolănit într-o sanie cu ochii pe Carul Mare de pe cer, căruia îi părea parcă rău că e car și nu sanie. Nu i-ar fi folosit oricum la nimic, pentru că ningea doar din cer pe pământ, dinspre pământ spre cer, niciodată.

Și voi, se pomeneau oamenii de zăpadă luați la rost, nu vă mai săturați de joacă? Nu!, răspundeau zurgălăii de la gâtul cailor în locul lor, așa că ei continuau să coboare la mintea noastră, alergând după noi prin zăpadă. O țineam așa până aproape de miezul nopții. Fără să ne pese de gerul ce ne trăgea de urechi, doar, doar om înțelege că e timpul să mergem la culcare.

Am fi mers, dar iarna de afară cu cine rămânea? Ne-ar fi plăcut să vină și ea în casă. Poate că și venea. Pentru că săniile de pe linie se mutau în somnul nostru. Se umpleau odăile caselor de zurgălăi și nechezat de cai. Eu, unul, aș fi vrut să nu mă mai trezesc din vis, de teamă ca nu cumva să bag de seamă că mi-a fugit copilăria cu una dintre sănii. Dar m-am trezit, descoperind înfrigurat, într-o dimineață, că chiar asta se întâmplase!