Sărutându-vă mâinile!

Viena e orașul studenției lui Eminescu. Au trecut însă prin capitala Austriei și alții din neamul lui, ba chiar au rămas pentru totdeauna aici. Bunăoară, Ioan Drogli, unul dintre cei doi fii ai surorii sale, Aglaia. Dan Toma Dulciu, român trăitor la Viena, caută cripta acestuia în cel mai mare cimitir din capitala Austriei, unde își dorm somnul de veci aproape trei milioane de oameni. Știe despre nepotul lui Eminescu c-a fost ofițer în armata austro-ungară, apoi om de afaceri, deținând o fabrică de corpuri electrice de iluminat și câteva magazine de desfacere în zona centrală a Vienei, și c-a murit în 1912, la vârsta de 37 de ani.

După o sută de ani de la plecarea lui de pe lume, Dan Toma Dulciu încearcă să dea de urma mezinului Aglaiei Drogli, fostă Eminescu, într-un oraș cu 45 de cimitire, toate mari. Îi găsește mormântul în cel mai mare dintre ele. O ia apoi pe firul timpului înapoi, căutând casele în care a locuit, în cei 12 ani cât a trăit la Viena. Aventura acestei căutări, demnă de laudă, e pusă într-o carte numită „Neamul Emineștilor”. Aflăm din această carte lucruri mai puțin știute, sau neștiute deloc, și din viața celuilalt fiu al Aglaiei, Geor­ge, ofițer și el, în aceeași armată, apoi din cea a Aglaiei însăși, recăsătorită, după moartea inspectorului școlar Ion Drogli, cu ofițerul austriac Heinrich Gareiss von Dollitzsurm. Toate detaliile din carte întregesc de fapt biografia Poetului. Urmele lui le caută autorul, și nu doar la Viena, ci peste tot pe unde l-au purtat pașii, cei ai spiritului îndeosebi. Sunt reproduse în acest volum, pe care eu îl socotesc, cu toate micile lui stângăcii, o sărbătoare editorială, și câteva dintre scrisorile „Întâiului” dintre Eminești, Mihai, care a fost, oricât de greu ne-ar veni să credem, un om, chiar dacă altfel, ca fiecare dintre noi.

La 16 noiembrie 1874, îi scrie de la Iași tatălui său o scurtă epistolă pe care o încheia așa: „Săru­tân­du-vă mâinile, rămân al Domniilor Voastre supus fiu!” Oare câți dintre copiii de azi le mai acordă părinților rangul de domni? Și le mai trimit, prin telefon, căci moda scrisorilor a apus de mult, sărutări de mâini? Și d-asta a fost Eminescu cine a fost. Parcă se adresa țării și limbii în care s-a născut, atunci când le scria părinților săi!

Doamne, în câte locuri îl putem găsi pe Eminescu, răsfoind cartea lui Dan Toma Dulciu! Arhive, biblioteci, muzee. Dar mai ales în inima unor oameni ce n-au încercat nici o clipă să profite de pe urma Numelui Său, deși ar fi putut, fără să li se aducă pentru asta vreun reproș. Iată un exemplu: Dumitru Eusebiu Mironescu donează, în anul 1925, Seminarului Pedagogic din Iași, al cărui cursant era, un vraf de documente originale legate de Mihai Eminescu, luând în felul acesta naștere, în cadrul instituției amintite, Muzeul Eminescu, în fapt, o simplă cămăruță, puțin mai mare decât cămăruțele inimii donatorului. Cum de ajunsese o astfel de avere la el? Simplu, le moștenise de la tatăl său, Vladimir Mironescu, arhitect și pictor academic, cum singur se recomanda, nepot de soră al lui Al. Chibici-Revneanu, cel mai apropiat prieten al marelui poet. De altfel, ne spune Dan Toma Dulciu, nu doar Eminescu, ci și acesta a avut rude ce au trăit la Viena. Are și acum. Nicole Chibici-Revneanu și Claudia Chibici-Revneanu sunt două dintre ele. Ultima, scriitoare de talent.

În privința aceasta, Eminescu a fost mai puțin norocos. Mormântul nepotului său de soră zace în paragină, după o sută de ani de uitare. „Neamul Emineștilor” tocmai asta încearcă să facă, să lupte împotriva uitării. Felicitări autorului! Și o îmbrățișare plină de recunoștință, trimisă pe calea gândului, de aici, de acasă.