Schimbarea de dragul schimbării

În lucrarea sa intitulată Șocul viitorului, cercetătorul american Alvin Toffler spunea: „Schimbarea, rostogolindu-se tumultuos prin societate, lărgește ruptura dintre ceea ce credem că există și ceea ce există în realitate, dintre ima­ginile existente și realitatea pe care se presupune că o reflectă. Atât timp cât această ruptură se menține în limite acceptabile, ne putem adapta schimbării în mod mai mult sau mai puțin rațional, putem avea reacții sănătoase la noile condiții, suntem încă stăpâni pe realitate. Când această ruptură devine prea mare însă, nu mai suntem în stare să ne adaptăm, reacționăm inadecvat, devenim ineficienți, ne dăm la o parte sau, pur și simplu, intrăm în panică. În final, când ruptura a devenit peste măsură de mare, cădem pradă unor psihoze sau chiar murim” (Alvin Toffler, Șocul viitorului, trad. Leontina Moga și Gabriela Mantu, Bucu­rești, Ed. Politică, 1970, p. 189).

Fie că ne place să recunoaș­tem sau nu, ne aflăm într-o perioadă de mari schimbări. Tehnologia pătrunde tot mai profund în viața noastră, modificând ­fundamental relațiile dintre ­oameni. Societatea trece și ea prin unele modificări radicale, iar însăși esența ei, adică întemeierea de familii, creșterea copiilor și consolidarea unui trai decent sunt puse astăzi sub semnul întrebării. Deciziile luate la nivel înalt tind să polarizeze na­țiunile, creând veritabile conflicte civile pe care nici o diplomație nu se mai vede capabilă să le rezolve sau măcar să le amelioreze.

Peste toate acestea guvernează nestingherită schimbarea.

Ce dorim să schimbăm de fapt?

De regulă, atunci când îți do­rești o schimbare înseamnă că fie mediul în care lucrezi, fie contextul familial sau propria părere de sine te determină să vrei o așezare diferită a lor. Nu te mai regăsești în unul dintre aceste trei elemente sau chiar, mai rar, în totalitatea lor. Însă astăzi experimentăm ceva nou: schimbarea de dragul schimbării. Așa cum copiii „testează” o jucărie încercând să afle cât de rezistentă este, la fel și noi încercăm să schimbăm totul în jurul nostru, străduindu-ne să facem față acestui ritm mai alert al vieții, acestei prefaceri totale care ne atrage din ce în ce mai mult.

În Antichitate, omul perfect era considerat neschimbător. Cel care oricând ar fi fost capabil, indiferent de evenimentele exterioare, să-și păstreze tăria sufletească, să fie în continuare eficient în munca sa, ocrotitor față de familia sa, egal cu sine însuși. Astăzi, omul perfect nu mai există. El este tot timpul perfectibil. A te opune schimbărilor de orice fel te va conduce doar la a fi catalogat drept „retrograd”, „încremenit în trecut”, „ostil progresului” etc. Nu ne mai gândim unde ne duc aceste schimbări, ni le dorim doar pentru sentimentul pe care ni-l creează interior. Simțim că evoluăm. Simțim că ne dezvoltăm pe mai multe paliere și ne desprindem astfel de trecutul împovărător, vetust, ­inutil al strămoșilor noștri. Însă, de fapt, nu mai încheiem niciodată aceste schimbări. Multitudinea lor ajunge să ne bulverseze emoțional, să ne determine să luăm hotărâri bruște, să ne schimbăm deciziile din mers, să renunțăm la orice principii. Cu alte cuvinte, să fim oameni fără chip, o mare masă de elemente care aleargă în toate direcțiile fără a ajunge nicăieri.

Fostul CEO al companiei Intel, Andrew S. Grove, și-a intitulat una dintre cărți Only the Paranoid Survive (Numai cei paranoici supraviețuiesc). Așa cum spunea și Alvin Toffler, stadiul final al omului expus la schimbări multiple este cel al paranoiei. Aspectul dramatic nu constă doar în rezultatul final, ci și în ce au produs în exterior toate aceste acte de modificare, completare, „dezvoltare” ale faptelor și realităților existente: nimic durabil.

Dacă inițiezi o atitudine de schimbare perpetuă, atunci nu vei reuși niciodată să creezi ceva care să rămână exact așa cum este. Sunt aspecte ale realității care sunt oricând schimbătoare și altele care nu sunt. Primele se pot schimba oricând fără să creeze probleme. Însă celelalte, odată schimbate, greu mai pot fi readuse la forma inițială.

Prin urmare, ce ne rămâne de făcut? Să avem discernământ și să ascultăm de cei care au această virtute atât de rară în zilele noastre înainte de a face modificări ­inutile în viața pe care o ducem și societatea în care trăim. Și, mai important, să nu ne schimbăm de dragul schimbării.