Schimbaţi-vă lumea!

Incredibil cu cât de puţin vă mulţumiţi! Voi ar trebui să creaţi o lume...

Ultimul cuvânt simfonic beethovenian a fost mărturisit prin intermediul „Simfoniei a noua“, cea care încheia cu „Oda bucuriei“ creaţia unuia dintre cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor, lipsit chiar de simţul auzului. Îndelunga sa elaborare ne facilitează o comparaţie cu opera „Oedipe“ a lui George Enescu, cazuri de o asemenea profunzime fiind relativ izolate în istoria artei sonore.

Însufleţit de imnul fraternităţii universale semnat de Friedrich Schiller - poemul „Oda bucuriei“ -, Beethoven începe să poarte obsesia sublimă a ceea ce avea să devină capodopera vieţii sale încă din timpul când muzica reprezenta pentru sine o realitate auditivă, nu doar una intens-spirituală.

Deşi compusă sub semnul unei tonalităţi minore, expresivitatea simfoniei este plasată neaşteptat de frecvent în aria expresivă a semanticii expansive, ea nefiind o muzică arcuită cu patimă de om învins; arta lui Beethoven străbate istoria şi ne umple contemporaneitatea cu speranţa existenţei-jertfă care nu cunoaşte cuvântul de „rămas-bun de la viaţă“.

O secvenţă densă ce alătură episoadele violent-tematice cu cele pur şi simplu lirice, Simfonia a noua „cu cor“ este o rezultantă unitară incandescentă, finalizată cu ultimul segment simfonic al capodoperei - partea a patra: învierea Odei bucuriei, apărută întâi discret în partidele instrumentelor cu coarde, inflamând apoi un arc sonor de lumină deasupra unei realităţi ale cărei imperfecţiuni se estompează în această perspectivă: perspectiva unei veşnicii perfecte.

Căci aceasta este convingerea marelui artist, care-şi încheie creaţia simfonică nu printr-un imn de glorificare sub semnul contemporaneităţii precare, omeneşti, ci cu o profeţie a „veacului ce va să vină“: intuiţia sa cerească - împărăţia cerurilor, cea care ne susţine eforturile fiecăruia cu o promisiune imposibil de neglijat.

Acea lume despre care un mare gânditor afirma: „Cine-L cunoaşte pe Dumnezeu e ca El; cunoaşterea e fiinţială, existenţială. Să fii un om normal înseamnă să fii Dumnezeu. Incredibil cu cât de puţin vă mulţumiţi! Voi ar trebui să creaţi o lume... Schimbaţi-vă lumea!“; lumea despre care Beethoven rostea, prin sunete rămase emblematice în istoria muzicii: „Trebuie?...“.