Scriitori români despre motivaţia scrisului

Răspunzând întrebării "de ce scrieţi?" în cadrul unei anchete literare de prin anii â30, Ion Barbu mărturisea: "Am început să scriu pentru un singur cititor, Tudor Vianu, însă un Tudor Vianu adolescent şi mai aparent genial, elev în clasa VII-a liceală şi tânăr maestru." Răzbate de acolo, din scrisul acela, o luptă de a urca pe urmele unui model aflat la înălţime şi împreună cu lupta, formarea unui suflet care nu se va risipi în a place lumii, ci se va aduna în singurătate, căpătându-şi astfel originalitatea şi puterea artistică. Astfel arta lui Ion Barbu a străbătut veacurile şi a ajuns până la noi, fără a fi considerată demodată, aşa cum e, de altfel, arta care atinge profunzimile sufletului, locul inspirat, unde sinele respiră.

La aceeaşi întrebare, de ce scrie, părintele Gala Galaction răspundea calm: "E pentru mine, o întrebare fără răspuns." Şi adăuga apoi câteva fraze care nu pot fi considerate o explicaţie, dar un adagio pe care părintele l-a socotit necesar pentru a micşora misterul: "Mă vezi înconjurat, la acest birou al meu, de cărţi sfinte şi docte, cunoşti munca mea serioasă şi utilă pe care o săvârşesc. Ei! Ce zici? Cum se poate explica faptul că neastâmpărul meu literar mă face să arunc pe piaţă romanul care va apărea peste câteva zile? Cu oarecare severitate, unii dintre colegii mei de teologie şi din biserică ar putea să mă socotească prea zburdalnic şi încă prea tânăr pentru gravele sarcini pe care le duc astăzi pe umeri. Noroc că Sfânta Scriptură mă mângâie şi mă fortifică: un roman, ba poate încă două-trei la vârsta de 60 de ani, şi pentru un preot teolog, aduc aminte de patriarhii biblici care aveau copii până la vârsta de 100 de ani şi peste această vârstă."

Neastâmpărul literar îl făcea pe părintele Galaction una dintre cele mai interesante figuri ale lumii literare de atunci, considerat "singurul purtător de condei care a înţeles să transforme vocaţia sa într-un instrument pus în slujba moralei evanghelice".

Dacă un răspuns la fel de evaziv a dat şi Tudor Arghezi: "Într-adevăr. De ce-or fi plecat porumbeii? De ce scrie Tudor Arghezi? Să fie de vină Englitera?", Radu Gyr e mai generos în a folosi cuvintele pline de har şi de o frumuseţe care îl trădează şi pe care o lasă să îl desconspire. Se aprinde, iată, sub ochii noştri: "Scriu pentru frântura de curcubeu pe care o port, arzând, în inimă. Cred că duceam - în sânge, sub frunte? - cântecul meu, înainte de-a fi învăţat să-l cobor, sărac şi ciuntit, în slovă. Joachim du Bellay, în Défense et illustration de la langue francaise, prin care încerca să teoretizeze dinamica Pleiadei, a avut, de bună seamă, dreptate să creadă în acea mission sacrée du počte, punând pe tâmplele artistului un cearcăn de argint. ş…ţ Şi atunci? Scriu, fiindcă divinitatea apoilinică a scuturat o creangă de paradiziac şi peste umărul meu. Departe de a concepe arta într-un continuu conflict cu divinitatea, cum o consideră, bunăoară, Stanislas Fumet, care atribuie artei temerităţi capabile de a compromite echilibrul universului în geometria lui mistică, prin depăşirea sau dislocarea valorilor religioase încercuite prin dogme, - eu cred, dimpotrivă, în fecundarea diamantină a artei de către divinitate şi-n subordonarea armonioasă a celei dintâi."

Radu Gyr recunoaşte că scrie "pentru ţandăra de curcubeu din suflet", pentru el, aşadar, acea fărâmă de dumnezeire este creatoare. Şi iată poetul, care îşi ţine în palme inima lui arzând de o dragoste sfântă!

Un răspuns foarte interesant, la aceeaşi întrebare - prea intimă, poate, pentru scriitor, cum este aceea referitoare la a explica fapta sa cea mai de neînţeles, pentru că vine dintr-un adânc care poate că scapă adesea -, un răspuns percutant ne oferă Mircea Vulcănescu. Acesta mărturiseşte: "Cu ce scop scriu? Fără scop explicit. Notez pentru mine însumi anumite lucruri, anumite stări. Le fixez, pentru a le retrăi după ce le-am irosit. Pentru a mă regăsi în ele. Scrisul e, deci, pentru mine, una din funcţiile prin care îmi menţin continuitatea eului. De aceea scriu mai ales în perioada de criză lăuntrică. Şi tot de aceea sunt un prost corespondent. Chiar când scriu altora, scopul meu rămâne acelaşi. Mă situez faţă de interlocutor; el nu e decât un sistem de referinţă. Mai scriu când mă întreabă cineva câte ceva. În cazul acesta intră scrisul profesional. Motivarea de la început, pe care ai respins-o din cadrul preocupărilor umane, pe nedrept. Scriu, de asemenea, când cred că trebuie să spun unele lucruri altora, chiar dacă nu mă întreabă… Asta, fireşte, nu-i obligă să mă cetească. În starea asta scriu mai ales când cineva reuşeşte să mă entuziasmeze. Atunci mi se pare că scriu dominat de obiect. Dar când mă gândesc, văd că şi în acest caz scrisul nu face decât să dea contur unei stări lăuntrice. În contopirea cu obiectul, "urâciosul eu" rămâne lucrul principal…"

Motivaţia scrisului aduce în discuţie motorul acestei activităţi menite să rămână, să pună sub brazdă seminţele unei vieţi care duce cu ea o înţelepciune, poate, o frumuseţe, poate, sau ceva ce va ieşi la iveală îndată ce suflete curioase şi însetate vor fi pământul cel bun…