Sfintele moaște, viață și credință

De curând s-a încheiat pelerinajul din Dealu’ Mitropoliei (așa cum era el cunoscut de bucureștenii de odinioară), transformat cu adevărat în Colina Bucuriei pentru zecile de mii de creștini care s-au atins de racla unde șade întins fostul păstor din Basarabov. Pare un lucru de mirare, dar nu este, cum un om nespus de simplu, neștiutor de carte, cu o condiție socială umilă chiar și pentru epoca în care a trăit pe pământ a ajuns să fie cinstit de capete încoronate, generali, arhierei și intelectuali, cler și popor. Mai mult: sfintele sale moaște au ajuns să fie furate de armata bulgară de ocupație a Bucureștiului într-o noapte geroasă de februarie a anului 1917. De ce un asemenea risc, de unde această miză care îi putea conduce pe făptuitori direct în fața plutonului de execuție?

În „bunul obicei” al ultimelor decenii - acela de a contesta totul și de a rescrie istoria, de-a valma -, și cultul sfintelor moaște suferă un asediu tenace atât din partea forțelor nevrotic-seculariste, cât și din partea teologilor „lucizi” care știu ei cum stă treaba cu idolatria, necrofilia, magia etc. Știau și de mai înainte, dar acum au prins curaj să vorbească - dacă tot e la modă vorbitul în răspăr și, mai mult, nici nu pățești nimic. Paranteză: nu aș miza pe răbdarea cerească a sfinților înhămați pentru noi numai la jugul faptelor bune, ci mi-aș aminti cum nefericitul călugăr Lavrentie (din suita Mitropolitului Nichifor de Târnovo) a vrut să plece cu prada în dinți, adică o bucățică din moaștele Sfântului Dimitrie, și a rămas cu gura căscată. La propriu! Mă mai pot gândi și la cele două femei din Cernavodă care din mare evlavie au ridicat o biserică și, venind la închinare la moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, au încercat să-și însușească o bucățică. Aș, nici vorbă! Sfântul - așa blajin cum îl știm - le-a pus cu botul pe labe, făcându-le să-și recunoască pe loc și public păcatul de a fi vrut să-i prade sfintele oscioare.

Dar pentru a înțelege câte ceva din puterea sfintelor relicve, trebuie să faci drumul până în Basarabov, acolo unde există o constelație de bisericuțe și chilii săpate în piatră, pe versanți abrupți, inaccesibili. Vezi cu ochii minții sute de monahi atârnați de stâncăriile defilelului râului Lom, foindu-și rasele la răsăritul și la apusul soarelui, cântând psalmi în miez de noapte sau arzând în rugăciune în peșterile lor friguroase. Ce spectacol al sfințeniei acrobate trebuie să fi fost acolo... Tot așa și Sfântul Dimitrie, în peștera lui de pe malul drept al râului, la vreo 30 de metri înălțime, scruta cerul sticlos al lui Dumnezeu și pământul ticăloșit al oamenilor, rugându-se pentru ei. A pendulat între cer și pământ o vreme, pentru a sta pitulat în volbura Lomului o altă vreme. Trecut prin toate stihiile, a ieșit la suprafață luminos, înmiresmat, generos. Și pus pe treabă, cu hărnicia și dăruirea unui păstor ceresc, de-acum.

Așadar, de ce să nu închinăm și să nu cinstim viața acestui om, faptele sale memorabile, curăția inimii și a trupului său? Îi sărutăm mâna dreaptă când ajungem la închinare, o simțim ca pe o materie vie, iar nu ca pe o bucată neînsuflețită de piatră, metal, lemn sau sticlă. Nu! Simți cu buzele și cu inima că acea mână e la fel de vie ca a ta, că oricând poate mișca - dacă ar vrea -, că are răb­darea neclintită a iubirii și că deodată se poate ridica laolaltă cu tot trupul întreg din raclă. Dar nu a venit momentul acesta. Este încă timpul așteptării lucrătoare, al mângâierii harice, al promisiunii bune de îndeplinit. Al răbdării lucrătoare, al încercării credinței, al mizei Împă­răției cerurilor care se dobândește aici, pe pământ. Nu a venit momentul ridicării din raclă și nici a umbletului pe pământ, ci este ceasul pelerinajului în care urechea cerească aude, ochiul duhovnicesc este deschis, mâna dă să binecuvânteze. Și o face de două sute cincizeci de ani în același loc, de peste 90.000 de zile, de mai bine de 2 milioane de ceasuri - o mică eternitate de făptuire sfântă, nu-i așa?

 Că dacă n-ar fi așa, toată lumulița aceea era în altă parte. Dar încotro să mai apuci, în sensul opus sfințeniei?