Sihastrul român Fanurie și viețuirea sa de la Athos

Aprecierile celor din alte nea­muri față de monahii români sunt semne de binecuvântare și prețuire pentru viețuirea filocalică a unor compatrioți de-ai noștri care, în perioada de început a veacului al XX-lea, în vremea când în România se instaurase regimul comunist potrivnic credinței, au fost rugători pentru neamul lor, pentru Biserică și pentru cei care reușeau să le calce pragul. Acești viețuitori ai Sfântului Munte Athos din a doua parte a veacului al XX-lea, cu obârșia în pământ românesc, au fost apreciați în mod deosebit de Sfântul Paisie Aghioritul, dar și de alți monahi.

Paisie Athonitul i-a întâlnit pe unii dintre ei, folosindu-se de cuvintele și mai ales de trăirea lor sihastră. Pe alții i-a cunoscut în duh. Părintelui Cleopa, deși nu-l văzuse niciodată, i-a spus pe nume și s-a bucurat de întâlnirea cu el, sfătuindu-l să se întoarcă în România, deși în vremea aceea nutrea dorința de a rămâne la Muntele Athos.

În apropiere de chilia Sfântului Paisie, poate cel mai cunoscut dintre călugării athoniți din ultima vreme, s-au nevoit și mulți români, unii dintre ei rămași necunoscuți chiar și compatrioților lor. Aceasta pentru că, în perioada viețuirii lor, până prin anii ’70-’80 ai veacului trecut, erau puțini români în Muntele Sfânt, dintre care mulți s-au mutat către cele veșnice fără să lase însemnări sau amintiri și fără să aibă legături cu țara. De aceea, numele și faptele minunate ale viețuirii acestora s-au pierdut aproape în totalitate. Suntem recunoscători monahilor greci care au reușit să salveze din uitare anumite nume, chiar dacă ele sunt puține în comparație cu mulțimea celor care au viețuit acolo.

Unul dintre cronicarii monahilor athoniți în ale cărui relatări se regăsesc și câțiva români este ieromonahul Eftimie. Acesta a publicat o carte privind tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte Athos, tradusă de ieroschimonahul Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu și tipărită la Editura Evanghelismos din București în anul 2016. Din volumul paterical amintit recuperăm câteva chipuri isihaste ale fraților români nevoitori în acea perioadă.

Înainte de a sublinia trăirea înaltă a unuia dintre aceștia, voi aminti faptul că în zona Kapsala s-au aflat foarte multe chilii românești.

Kapsala este învecinată cu Kareia, capitala Muntelui Athos, cu Mănăstirea Cutlumuș, dar și cu multe chilii și vechi așezări monahale care aparțin mănăstirilor Stavronikita, Pantocrator și Vatoped. Aflându-se la o distanță considerabilă de aceste chinovii, călugării de la Kareia care s-au nevoit până către anii ’80 ai veacului trecut s-au bucurat de o totală liniște. În zonă nu existau drumuri, monahii mergeau doar pe mulari. În general, accesul la marile mănăstiri se făcea pe apă și mai puțin pe uscat, întrucât în interiorul Muntelui erau doar cărări pentru călătoriile la pas, foarte frumoase și pline de nevoință.

În acele vremuri, monahii trăiau în simplitate, în rugăciune, în privegheri, iar Duhul Sfânt sălășluia întru ei. Erau iubitori de frați, dar îmbrățișau mai mult singurătatea, ca prin ea să ajungă mai repede în comuniune cu Dumnezeu. Ei căutau lucrurile duhovnicești și ce­rești mai mult în locul celor care oferă confort și bucurie trecătoare. În zona Kap­sala a Muntelui Athos, erau multe chi­lii românești. Unele dintre ele erau vechi, cu istorie de sute de ani, altele erau mai noi. Unii monahi români nevoi­tori în Muntele Athos proveneau din familii de buni gospodari și vădeau în ju­rul lor spiritul lucrării administrative, fără să neglijeze îndatoririle duhov­ni­cești. Alții se retrăgeau în locuri ferite de privirile celor mulți, alegând solitudi­nea, pentru a-și înlesni urcușul către Cer.

Astfel, unii au fost considerați zăvo­râți, chiar neînțeleși prin comportamentul lor, cum am găsit în anumite scrieri, întrucât nu acceptau comuniunea cu oamenii, cu atât mai puțin cu pelerinii, preferând o viață isihastă asemenea părin­ților duhovnicești de demult. Alții erau complet lepădați de sine, cum au fost Irodion, Enoh, Trifon sau Filaret, ori mulți alți nevoitori asemenea lor, pe care nu-i mai știe nimeni, dar care se află într-un pomelnic tăcut al Muntelui, pe care athoniții îl evocă la fiecare Liturghie, rugându-se pentru toți cei care s-au ostenit și s-au nevoit în acest loc ocrotit de Maica Domnului.

Toți aveau mare evlavie către Maica Luminii, însă românii îndeosebi la Icoana „Prodromița”, dar și la celelalte icoane care o au zugrăvită pe Maica Vieții. Ni se spune că participau la privegherile marilor mănăstiri și stăteau în picioare la toată slujba, care dura uneori mai mult de douăsprezece ore. Erau purtători ai unei bucurii lăuntrice pe care o exprimau în puține cuvinte și în priviri calde către ceilalți, după cum mărturisea Mitropolitul Limassolului despre bătrânul Enoh, care, fără să știe bine limba greacă, spunea în două-trei cuvinte lucruri de mare profunzime.

În perioada în care România era marcată de felurite schimbări politice și de secularizare, în zona Kapsala a Muntelui Athos se nevoia un bătrân, Fanurie, care provenea din zona Tecuci. El s-a născut la 12 iulie 1898, fiind primul dintre cei 14 copii ai familiei sale. Părinții lui, Ștefan și Elena, fiind foarte evlavioși, au considerat că primul lor fiu trebuie închinat Domnului, după cuvintele Scripturii. Fiind rudenie cu secretarul Schitului Prodromu, tânărul Vasile, așa cum își avea numele din Botez, a intrat în obștea de acolo pe când avea numai 15 ani și a fost călugărit doi ani mai târziu cu numele Fanurie. La Schitul Prodromu, unde erau rânduieli frumoase și obște numeroasă, s-a nevoit vreme de 30 de ani.

La vârsta maturității a dorit să trăiască în singurătate. Astfel, a venit la chilia Cuviosului Teofil din Kapsala, care era închinată Sfântului Vasile cel Mare. Acolo viețuiseră monahi de mare vocație. Așa a fost Teofil, numit „Izvorâtorul de mir”, ale cărui sfinte moaște sunt îngropate sub Sfânta Masă. Acolo s-a nevoit și Cuviosul Gherasim din Kefalonia (†1579), precum și Nicodim Aghioritul (†1809). Așadar, era o chilie care avusese mari părinți duhovnicești, cunoscuți în întreaga Biserică Ortodoxă.

La sosirea lui Fanurie, chilia părea abandonată. Probabil că a fost părăsită de oamenii iubitori de rugăciune în acei ani, când circulația era greoaie și transportul materialelor de construcție dificil. Astfel, cei care veneau acolo credeau că această chilie era de mult timp nelocuită și totuși înlăuntrul ei ardeau multe candele și se înălțau neîncetat rugăciuni către Dumnezeu.

Despre monahul român Fanurie ni se spune că postea zilnic până la ceasul al nouălea. Făcea privegheri, citea Psaltirea și Noul Testament. Iubea scrierile filocalice, dar și muzica bizantină, pe care, probabil, o învățase atât în țară, cât și la Schitul Prodromu, unde viețuise vreme îndelungată. Uneori mergea pe la alte chilii și lucra pentru a face rost de bani în vederea procurării celor necesare traiului. Odată mărturisea că i s-au arătat sfinții care au locuit înainte în chilia aceea și i-au spus: „Nu te mai duce în alte locuri să lucrezi. Noi îți vom purta de grijă”.

Fanurie era un om al rugăciunii. Nu a fost de acord cu anumite înnoiri, cum ar fi un furtun cu apă adus de la un vecin sau anumite haine și lucruri de trebuință. Le oferea cu bucurie altora. Când a auzit că în zona Kapsala se face un drum, s-a mâhnit și a spus unui monah: „Auzi, să fie drum în Kapsala!?” Făcea singur rugăciunile și mergea la Liturghie în apropiere, acolo unde simțea inima lui. Ni se spune că bătrânul Fanurie dobândise darul lacrimilor. Adesea spunea, după cum consemnează ieromonahul Eftimie: „Mă gândesc când voi muri, oare unde mă va pune Dumnezeu, fiindcă sunt un om păcătos?”. Și, când zicea acestea, lacrimile îi curgeau șiroaie. „Eu mereu plâng. Fără lacrimi, nu se curăță păcatele. Omul trebuie să aibă frica lui Dumnezeu și dragoste către El”.

Monahii dimprejur, care îl întâlneau, îi cereau sfaturi. El spunea simplu, fără să aibă o părere proprie: „Să faceți ceea ce scrie în cărți!”. Făcea referiri adeseori la cuvintele Sfintei Evanghelii. Cei care veneau la chilia lui, pentru a se închina în biserică, nu reușeau să vorbească cu el, întrucât prefera bucuria rugăciunilor. Cu alții, dacă vorbea, nu-i privea în ochi, pentru că avea deseori lacrimi, iar rugăciunea minții continua înlăuntrul lui. Când a venit un tânăr monah să-i ceară cuvânt de folos, el i-a spus: „Fiul meu, acum, când ești tânăr, să te nevoiești, să pui început bun, căci așa cum vei începe călugăria, tot astfel o vei și sfârși”.

Românii care au trăit împrejurul lui și grecii care l-au cunoscut spun că puțini monahi aveau aceeași dragoste față de asceză precum bătrânul Fanurie. Se ruga mult, timp de multe ore și uneori zile la rând. Venea de la Dafni încărcat cu traista în spate. Nu se oprea deloc, deși era mic de statură. Când, în vecinătatea lui, Macarie românul s-a îmbolnăvit, Fanurie mergea în fiecare zi și-l ajuta, în ciuda vârstei înaintate pe care o avea. Se vorbește și despre arătarea, în mai multe rânduri, a sfinților care s-au nevoit în acea chilie către acest cuvios. În tradiția locului se spune că Sfântul Teofil s-a arătat și altor monahi care locuiseră acolo. Pe unii dintre ei chiar i-a izgonit, fiindcă nu au vrut să se îndrepte. Se dorea mult ca acel loc să rămână pentru rugăciune și pentru nevoință.

Monahul Fanurie avea și darul primirii de străini. Deși posibilitățile lui erau limitate, găsea întotdeauna pentru călători o formă de a-i bucura și de a-i trata cum se cuvine, iar dacă nu avea nimic, oferea măcar un sfat bun. Se spune că avea o memorie impresionantă și îi ținea minte pe închinători, pe care îi pomenea la rugăciune. De aceea, mulți spuneau: „Să mergem la bătrânul Fanurie, căci el ne va pomeni”.

Cu multă dorință a ajuns și la Ierusalim, pășind pe urmele Domnului, rugându-se mult acolo și vărsând lacrimi, după cum îi era obiceiul.

Cu puțin timp înainte de moarte, s-a pregătit temeinic, iar ultimii doi ani i-a petrecut într-o liniște totală. Există mărturii ale faptului că Sfântul Teofil și Sfântul Ierarh Vasile cel Mare i-au spus cu puțin timp înainte de a muri: „Nu vei mai face aici la chilie anul cel nou, ci vom sărbători împreună”.

Deși unii îl sfătuiau să nu creadă în vise, pentru că nu sunt de folos, vedenia bătrânului Fanurie nu fusese vis, ci o întâlnire aievea, așa că lucrurile spuse lui de către sfinți s-au întâmplat întocmai.

A adormit întru Domnul la 18 decembrie 1986. Monahii din vecinătate l-au găsit mai târziu. Pentru că era multă zăpadă, la înmormântarea lui au fost de față numai trei monahi, iar mormântul era plin de apă. Așa a rânduit Domnul să fie îngropat trupul bătrânului Fanurie de la Kapsala, din chilia Sfântului Teofil și a Sfântului Vasile, înainte de a se întoarce la Dumnezeu, pe care Îl iubise cu toată inima.