Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Smerenia - calea spre libertate
Una dintre marile lupte ale părinților deșertului, care nu încetează niciodată, este lupta împotriva mândriei și a slavei deșarte. O modalitate frecventă a asceților de a se opune mândriei este să refuze cinstirea care vine de la oameni.
„Odată, un mare dregător a venit să-l vadă pe avva Simon, dar el, când a auzit, și-a pus cingătoarea și a plecat să curețe un palmier. Oamenii dregătorului s-au apropiat și au început să strige: Bătrâne, unde-i pustnicul? El a zis: Nu-i nici un pustnic aici. Auzind ei așa, au plecat”.
A doua apoftegmă din Patericul egiptean dedicată avvei Simon merge în aceeași direcție: „Altădată a venit să-l vadă alt dregător. Clericii i-au luat-o înainte și i-au zis bătrânului: Avva, pregătește-te, un mare dregător a auzit de tine și vine să îi dai binecuvântarea. El a zis: Da, mă pregătesc. S-a îmbrăcat cu haina lui ponosită, a luat în mână o bucată de pâine și una de brânză și s-a așezat la poartă mâncând. Dregătorul a sosit cu tot convoiul lui și, văzându-l, a întrebat plin de dispreț: Acesta-i pustnicul despre care am auzit? Și pe loc au făcut cale întoarsă”.
Este o linie fină pe care calcă acești oameni, care pe de o parte își dedică viața lui Dumnezeu și lucrează spre binele semenilor, iar pe de altă parte sunt într-o încleștare pe viață și pe moarte cu egoul lor care este mereu gata să alunece în abisurile mândriei. Tocmai de aceea, în anumite momente, asceții pun la cale strategii complicate sau nebunești, ca să își ascundă identitatea.
Ce se poate observa în plus în cele două apoftegme ale avvei Simon este că el alege să nu se descopere dregătorilor. Vrea să mute atenția de pe el și să refuze cinstirea din partea celor puternici. Acționează ca un smintit (ceva în maniera nebunilor pentru Hristos), pentru ca să își păstreze libertatea. Gesturile prin care ei se supun judecății sunt momente de curaj, prin care monahi de felul acesta își păstrează libertatea în duh. Pe de o parte, pentru că suportând judecata se întăresc, iar pe de altă parte, pentru că îi îndepărtează pe cei care ar vrea să se apropie de ei ca de o imagine, o mască fără conținut viu.
Admirabilii părinți ai deșertului disprețuiesc prestigiul, faima, recunoașterea (mai cu seamă din partea puternicilor lumii) și caută cu tot dinadinsul smerenia, care are în sine o nebănuită libertate.