Smerenia îi biruie pe demoni

Smerenia, alături de asceză, dar cu o im­portanță mai mare, îi preocupă constant pe părinții și maicile deșertului. Amma Teodora reflectează asupra acestei virtuți și a locului pe care îl ocupă în iconomia generală a mântuirii. Între apoftegmele rămase de la ea o găsim și pe aceasta (care într-o formă puțin diferită se află și la avva Macarie Egipteanul): „Nici asceza, nici vegherea, nici restul nevoințelor nu ne mântuiesc, ci smerenia sinceră. Era un anahoret care alunga demonii și-i întreba: «De ce ieșiți [voi din oameni]? Din cauza postului?» Ei ziceau: «Nici noi nu mâncăm și nu bem». «Atunci, din cauza privegherii?» Ei ziceau: «Nici noi nu dormim». «Din cauza pustniciei?» «Și noi trăim în pustie». «Atunci de ce ieșiți?». Ei răspundeau: «Smerenia îi biruie pe demoni»”.

În general, la orice lectură superficială a Patericului, ceea ce atrage atenția în primul rând este efortul uneori supraomenesc pe care îl fac monahii pentru a-și înfrâna pornirile tru­pești. Nu poți rămâne indiferent când citești despre mâncarea puțină pe care și-o îngăduiau, despre sărăcia asumată (cum este cazul celebru al avvei Arsenie). Nu poți să nu te cutremuri, înfiorat, consternat și poate scandalizat când afli despre fiul avvei Karion, Zaharia, care pentru a pune capăt bârfelor care circulau a decis să se mutileze într-o baltă de salpetru, din care a ieșit asemenea unui lepros (Karion 2). Toate aceste fapte sunt la limita normalității, în zona eroismului, iar, uneori, frizând chiar nebunia. Sunt elementele șocante ale Patericului, și se poate întâmpla cu ușurință ca astfel de povestiri să distragă atenția de la ceea ce este cu adevărat important. De aceea sunt absolut esențiale apoftegmele, cum este cea de mai sus, care, în lipsa oricăror fapte de eroism, fără nimic sclipitor, ar putea fi trecute cu vederea.

În cele din urmă, povestirea ammei Teodora zice un lucru destul de simplu: singura calitate care ne diferențiază în chip fundamental în raport cu demonii este smerenia. Tot ce înseamnă exercițiu fizic: renunțarea la mâncare, la somn, viața petrecută în singurătatea aridă a deșertului nu înseamnă nimic în lipsa smereniei (și a discernământului, am putea adăuga, pe urmele avvei Antonie). Viața duhovnicească la care suntem chemați cu toții pune în lucrare toate înzestrările omului, într-un echilibru prețios. Întregul efort ascetic este menit să creeze doar condițiile pentru a putea dobândi smerenia, rugăciunea, curăția și sensibilitatea inimii. Toate acestea sunt greu ori chiar imposibil de dobândit fără lupta împotriva limitărilor trupului, care se opune „duhului osârduitor” (Mt. 26, 41). Pe de altă parte, fără conștiința că smerenia este virtutea sau calitatea principală care îi deosebește pe oameni de diavoli și le dă superioritate asupra celor din urmă, asceza autonomă poate deveni periculoasă. Se pot naște sentimentul propriei supe­riorități, disprețul, lipsa de empatie și, în cele din urmă, mândria cu efectele ei demonice distructive.

De aceea pentru părinții pustiei este esențială afirmarea permanentă a etalonului sau a chemării înalte adresate tuturor. Păcatul nu este decât devierea de la această țintă și poate fi identificat atâta vreme cât drumul de urmat rămâne limpede: dobândirea smereniei, care ne deosebește de diavoli și ne face asemenea lui Dumnezeu.