Șoapte din țărâna cimitirului: când sfinții se întorc acasă

Adusu-mi-am aminte de pro­o­rocul ce strigă: eu sunt pământ și cenușă; și iarăși m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul?

În liniștea sfântă a Sihăstriei, unde și frunzele codrului șoptesc rugăciuni tainice, iar pământul își dezvăluie cele ascunse, parcă însăși vremea stă în loc.

La Sihăstria, timpul nu curge - se roagă, iar trupurile celor adormiți întru Domnul se odihnesc, simțind cum veșnicia își deschide porțile nevăzute, lăsând să pătrundă raze de lumină dumnezeiască peste țărâna care ascunde comori neprețuite. În clipa când pământul dezvelește trupurile celor adormiți, însăși veșnicia șoptește tainele ei celor ce ascultă cu inima.

Așa trebuie să înțelegem că suntem mai mult decât pământ…

Am primit insuflare de la Cel care a făcut toate, suflând asupra noastră viață, așa cum altădată a suflat asupra ucenicilor și le-a spus: Luați Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).

Doi dintre acești aleși, Paisie și Cleopa, au fost lăsați de Dumnezeu să aducă în această lume răsuflarea milei, să aline neputințele oamenilor și să le vindece în taina Spovedaniei.

Câte suflete nu s-au tămăduit sub epitrahilele acestor părinți, câte răni nevăzute n-au fost mângâiate de cuvântul lor blând și în același timp ferm?

Timp de un sfert de veac, au odihnit în cimitirul Sihăstriei, unde tăcerea e rugăciune și unde crucile păzesc somnul cuvioșilor. Acolo, în tihna colibelor de sub pământ, rugăciunile lor n-au încetat, ci s-au prelins în firea locului, în izvoare, în frunze, în pietre.

Sub epitrahilele lor au poposit foarte mulți credincioși, din toate categoriile și ramurile sociale, de la cei mari până la cei obișnuiți, de la cunoscuți până la anonimi, dar nu rămași neștiuți înaintea lui Dumnezeu.

În Taina Spovedaniei, ei au devenit vasele milei dumnezeiești, primind dureri neștiute și reaprinzând în sufletele împovărate lumina iertării. Câți ochi înlăcrimați nu s-au ridicat din țărâna păcatului sub privirea lor blândă, câte inimi frânte nu și-au găsit alinarea în cuvintele lor înțelepte?! Au purtat povara lumii pe umerii lor firavi, iar atingerea mâinilor lor a fost pentru mulți începutul unei vieți noi.

M-am bucurat să aud cuvinte frumoase despre ei, cu prilejul deshumării.

Sfințenia nu are nevoie de dovezi, și totuși, Dumnezeu, în marea Sa bu­nă­tate, ne lasă uneori să pipăim taina cu propriile mâini, să vedem cu ochii noștri cum trupul celui drept rămâne deasupra putreziciunii mormântului, ca o pecete a vieții neprihănite și ca o mărturie pentru generațiile viitoare.

Cum aș putea uita înmormântarea Sfântului Paisie din octombrie 1990, ori a Sfântului Cleopa, din decembrie 1998? Cel puțin la prohodirea celui de-al doilea, mulțimi cum nu au fost niciodată la Sihăstria au venit de departe, pe valea strâmtă a pârâului Secu, pentru a-l vedea pe marele duhovnic și misionar îna­intea călătoriei sale către casa Părintelui cel Bun, pentru care mult s-a ostenit.

Cerul însuși părea că plânge în acea zi de decembrie, când fulgii de zăpadă coborau moale, înveșmân­tând în alb dealurile Sihăstriei. Călugări cu fețe brăzdate de post și rugăciune pășeau încet, purtând pe umeri trupul celui care fusese pentru ei frate, părinte, duhovnic și învăță­tor...

La Avva Paisie a fost mai liniște, în anul 1990, când alte vremuri nu au adus la Sihăstria la fel de mulți oameni ca la prietenul său de o viață, Cleopa.

În smerenia care l-a însoțit până la capăt, Avva Paisie a plecat dintre noi într-o liniște care i-a oglindit întreaga viață. Nu l-au petrecut prea mulți oameni, ci rugăciunile șoptite ale părinților și fraților și suspinele molcome ale codrilor, martori tăcuți ai nevoințelor sale. Dar ce contează numărul celor prezenți când cerul întreg se deschide să primească un suflet curat? În taina smereniei sale, părintele Paisie a găsit slava pe care lumea nu o poate da, nici lua…

Dar și la unul, și la celălalt s-a spus atât în mod oficial, cât și printre șoptirile monahilor și credincioșilor care i-au cunoscut, că într-o zi se vor întoarce în Biserica pe care au slujit-o. Nu în instituția bisericească, ci în Biserica vie și duhovnicească, în lăcașul sfințit de rugăciune, ca moștenitori ai Împărăției pe care au pregustat-o încă din viața aceasta.

Și iată că acum, când pământul și-a deschis brațele să-i redea pe cei pe care i-a adăpostit, parcă se împlinește un legământ nescris între cer și pământ. Așa cum sămânța trebuie să moară pentru a rodi, tot astfel sfinții s-au ascuns în taină, pentru ca la vremea hotărâtă să stră­lucească precum stelele, luminând calea celor rătăciți în întunericul acestui veac.

Văzând imaginile și ascultând cuvintele de la deshumarea sfintelor lor moaște, m-am bucurat, amintindu-mi sfaturile lor, îndeosebi ale părintelui Cleopa, care spunea adeseori: cimitirul Sihăstriei este plin de sfinți, oameni care s-au nevoit, mo­nahi care au plâns și au citit în fie­care zi „Psaltirea”, monahi care nu au ieșit unii dintre ei 30, 40 sau 50 de ani din mă­năstire, monahi care nu au avut nici o agoniseală și mai ales monahi care nu s-au legat de cele trecătoare, cele pe care, îndeosebi acum, oamenii le caută și chiar le iubesc mai mult decât se cuvine.

Cimitirul este o grădină a aștep­tării, unde timpul își pierde măsura și unde veșnicia își trimite primele raze. Acolo, sub cruci de piatră și lemn înnegrite de ploi, dorm cei care au vegheat pentru noi.

Părintele Cleopa vorbea adesea, cu evlavie și recunoștință, despre mulți călugări din vechime - pustnici ai Sihăstriei, uitați de lume, dar po­me­niți în cer. Îi aducea în fața pelerinilor ca pe niște făclii din vremuri de întuneric, când Biserica era încercată și prigonită. Îl amintea cu stăruință pe starețul său, Ioanichie Moroi, părintele cu duh athonit, care, după ce a viețuit în Grădina Maicii Domnului, s-a așezat pentru o vreme la Mănăstirea Neamț, aducând cu el suflul sfințeniei de peste mări.

De câte ori nu vorbea despre frații săi, după duh și după trup, care s-au nevoit acolo, unul dintre ei dormind ani la rând într-un sicriu, în locul patului sau al rogojinii?

De câte ori nu a amintit despre mo­nahii pe care i-a găsit acolo, lipsiți de orice legătură cu familiile, cu locul de obârșie, fiind doar cu Dumnezeu și cu mănăstirea care le devenise sălaș al inimii, în condiții grele, când la Sihăstria nu era drum, curent electric ori semnele confortului pe care îl întâlnim astăzi?

Erau vremuri când ferestrele chiliilor nu aveau perdele să le apere de ger, iar pâinea se frângea cu mâini crăpate de frig și de muncă.

Spunea Părintele Cleopa că cine vrea să învețe cu adevărat, să meargă în cimitir, unde găsește cea mai înaltă Academie, cea mai vestită școală în care putem învăța cine suntem și cine vom fi...

Acolo, în fața crucilor îmbrățișate de ierburi, îngenuncheate de ploi și ninsori, omul înțelege într-o clipă ceea ce biblioteci întregi nu-l pot învăța: măsura adevărată a vieții și deșertăciunea celor trecătoare.

Într-un astfel de loc, de la Sihăstria, s-au luat moaștele celor doi mari cuvioși și s-au adus în preajma Paraclisului Sfinților Ioachim și Ana, pe care Sfântul Cuvios Cleopa l-a reconstruit, după ce a trecut prin flăcări, având atunci ajutorul locuitorilor din satul Rădășeni, pe care i-a vizitat adeseori.

Pământul a dat înapoi ceea ce nu-i apar­ținea cu adevărat - trupurile acestor sfinți care au trăit deja în veșnicie încă din timpul vieții lor pământești. Cu evlavie și cutremur sfânt, mâinile arhiereilor și ale monahilor au ridicat odoarele nepieritoare din îmbrățișarea țărânei.

După ce se vor împlini cele rânduite de tradiția Bisericii Ortodoxe, moaștele lor vor fi așezate în raclă, pentru a fi pe mai departe far celor care caută lumina.

Aceste sfinte moaște sunt izvoare de tă­măduire și mângâiere, punți între pă­mânt și cer, între vremelnicie și veș­ni­cie. La ele vor veni cei împovărați de sufe­rințe și necazuri, cei flămânzi și înse­tați de dreptate, cei care caută un cu­vânt de învățătură și un semn al pre­zenței lui Dumnezeu într-o lume tot mai îndepărtată de El.

Părintele Paisie, om al tăcerii, nu a rostit multe, dar a scris cu limpezimea celui ce vede adânc. În paginile sale rămân vii chipurile monahilor pe care i-a cunoscut - unii de la Cozancea, alții de la Sihăstria. Scrisul lui, sobru, dar pătruns de adevăr și lumină, nu a schimbat viețile lor, ci le-a arătat așa cum au fost: unii cu nevoințe ca din veacurile aspre ale pustiei, alții cu măsuri omenești, dar tot cu inima întoarsă spre Dumnezeu.

Și Sfântul Cleopa a lăsat scrieri despre mulți ostenitori ai duhului, dar multe istorisiri, adunate în tihnă și rânduială, ne-au rămas și de la Avva Paisie.

Precum Apostolii dintru începuturi - unul a semănat, altul a udat, dar creș­te­rea a venit de la Dumnezeu. Cuvintele lor, deși rostite cu voci și ritmuri diferite, izvorăsc din aceeași dragoste arzătoare pentru Hristos și din același dor după Împărăția Sa. Sfinții Cleopa și Paisie au fost ca două lumânări din ceară curată în pridvorul Casei Domnului - arderea lor a fost tăcută, dar lumina, neostoită.

Iar acum, din cimitirul Sihăstriei, pământul a dat înapoi sfintele lor moaște purtătoare de har, dovadă a unei vieți trăite nu pentru sine, ci pentru alții. Prea puțini mai vorbesc despre ei, în compa­rație cu ceea ce reprezintă ei pentru viața Bisericii Ortodoxe Române. Dar Dumnezeu a grăit către ei, în șoapta Evangheliei: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău! (Matei 25, 21).

Aceste cuvinte sunt cununa nevăzută a tuturor ostenelilor lor, răsplata pe care ochiul n-a văzut-o și urechea n-a auzit-o, dar pe care Dumnezeu a pregătit-o celor ce-L iubesc.

În hățișurile acestui veac zbuciumat, bucuria și darurile Domnului, oferite slujitorilor ce poartă duhul și puterea de a ierta, se revarsă asupra celor ce îi caută și le cer sprijinul.

Ca niște faruri în întunericul furtunii, ca niște oaze în pustiul însetat, asemenea unor brațe părintești în mijlocul singură­tății, aidoma sunt sfinții pentru noi, cei rătăciți în labirintul acestei lumi.

Prin lacrima care tremură la privirea moaștelor lor, vedem dincolo de moarte, Învierea și dragostea care a biruit totul.

În tăcerea inimii, auzim șoapta lor blândă: „Nu suntem departe. Suntem aici, alături de voi, până la capătul veacurilor. Îndrăzniți…”.