„Starea de bine” între realitate și ficțiune

Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă.

Necazul tău îl uită-ntreg pe prag.

Căci neamul trebuie să-ţi fie drag

Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfântă

(„Inscripție pe o ușă” de Tudor Arghezi)

Mergem noi către școală, ori școala se îndreaptă către noi? O filă ruptă din calendar, și încă una, apoi, gata, întâlnirea are loc. Copiii zburdalnici ai vacanței mari devin sau redevin elevi, profesorii își ordonează planificările și citesc atent noile „Legi ale educației”, iar părinții… ce fac oare părinții? Mai ales ei se emoționează, se îngrijorează, uneori se necăjesc și chiar se revoltă. De ce oare?! Doar nu sunt dumnealor în clase, nu au teme și nu vor primi calificative sau note. Ce anume îi face pe mulți anxioși și circumspecți? Doar vorbim - se vorbește - tot mai apăsat despre „starea de bine” pe care școala ar trebui să o asigure și elevului, și profesorului. Dar unde se află părintele în ecuația aceasta?

În mod paradoxal, cu cât au crescut numărul și calitatea formelor prin care ne putem conecta unii la alții - apel telefonic, Whats­App, e-mail etc., etc., etc., cu atât îngrijorarea că nu ne urmărim îndeajuns pare să crească. Telefonul de ultimă generație care îl supraveghează pe prichindelul din Clasa Pregătitoare, cu toate că se dorește a fi dovada dragostei părintești, este, în realitate, expresia neîncrederii în locul unde „va păși” copilul. Școala nu mai este percepută ca o „casă… sfântă”, ci, mai adesea, ca un adevărat teren de bătălie. Nu doar între elevii care își dispută locurile fruntașe în diverse clasamente, nu doar între cadrele didactice nominalizate pentru diverse ti­tluri - de la profesorul anului la dascălul cu cele mai multe medii de 10 la evaluări sau concursuri, ci și între părinții care au multe aspecte de adus într-o eventuală competiție: de la relații la etichetele încălțărilor celor mici sau mai mărișori, gama este bogată.

Ne uităm cu jind la alte sisteme de învățământ, încercăm să „furăm” idei, dar ne raportăm prea puțin la felul nostru de a fi, care nu concepe decât în teorie că toți copiii unei clase sau școli ar putea cu adevărat să fie egali în mod onest și echitabil, tratați ca atare de corpul profesoral, de conducere și de colegi, ei între ei.

Ce înseamnă, de fapt, „starea de bine”? Cred că primul și cel mai important aspect este acela al confortului pe care ți-l dă încrederea. Faptul că există predictibilitate, că nu apar surprize neplăcute din partea unui coleg, a unui profesor sau chiar din partea vreunui părinte. Dar calea de la aspectul teoretic la practică este adesea anevoioasă. Poetul Tudor Arghezi, ale cărui versuri mi s-au părut că ar ilustra perfect dispo­ziția pe care „actorii” actului edu­cațional ar trebui să o aibă, vorbește despre această pregătire interioară, care se derulează în contextul unei proiec­ții agreabile a momentelor ce aparțin viitorului: „Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă./ Necazul tău îl uită-ntreg pe prag”. Este o „împodobire a sufletului” despre care află și Micul Prinț, atunci când se inițiază în tainele consolidării unei prietenii. Zilele premergătoare deschiderii anului școlar ar fi bine să cuprindă astfel de discuții prin care copiii, profesorii și părinții se pregătesc pentru o întâlnire frumoasă, din care suspiciunea, teama, invidia au fost date la o parte și au rămas doar dorința de a găsi prieteni, bucuria de a descoperi, generozitatea de a oferi sprijin și cunoș­tințe, certitudinea că școala este un mediu sigur, unde copilul este iubit și apreciat. „Starea de bine” face casă bună cu respectul, încre­derea, cu empatia și responsabilitatea. „Neamul” pe care poetul îl numește este radarul de bine pentru orice dascăl ai cărui elevi sunt pentru el „viitorul” de care se simte răspunzător. „Casa… sfântă” poate fi spațiul educa­țional al școlii, dar și acela cuprins între granițele țării, unde este păstorit „neamul”, pe care un dascăl are menirea să îl proiecteze pe pânza viitorului, prin gene­rațiile sale de învățăcei.

Un început de an școlar cu binecuvântare este primul pas în întronarea „stării de bine”. Căldura din inimi poate lesne topi atitudini agresive, poate descoperi afinități nebănuite, reușește să atenueze tonul unei voci prea aspre.

Rețeta este simplă și cere doar răbdarea de a o aplica în mod consecvent, cere încrederea în reușită, chiar dacă aceasta pare că nu se grăbește să se arate. „Starea de bine” se construiește cu fiecare salut, cu fiecare „mul­țumesc” sau „te rog” rostite de la director la cel mai mic elev al școlii, ba, aș zice, de la ministru la portar și la „doamnele îngrijitoare”.

Iar laitmotivul trebuie să fie gândul că într-un spațiu construit din relații armonioase nu au cum dăinui atitudinile disonante, pentru că sunt ușor și rapid depistate și pot fi reorientate sau reprimate, la nevoie. A nu le tolera reprezintă primul și cel mai important pas. A nu închide ochii, a nu trece mai departe, cugetând: „nu-i prietenul meu!”, „nu-i copilul meu!”, „nu-i elevul meu!”, a păstra o atitudine verticală și, în același timp, binevoitoare reprezintă o rețetă simplă, pentru a cărei aplicare ne trebuie, o repet, răbdare și consec­vență. Aceste două ingrediente pe care lumea de azi le prețuiește mai mult în teorie, devin tot mai dificil de cultivat și de agonisit, în ciuda importanței lor.

Într-o societate globalizată tot mai grăbită, școala poate deveni o oază de liniște, un spațiu al „stării de bine”, dacă mai mulți vom înțelege că suntem, fiecare în parte, arhitecții acestuia și ne preocupă în mod onest nu doar propria persoană, ci și aproapele nostru. De aceea, ne dorim ca acest an școlar să aduc, pe lângă schimbările formale, de structuri exterioare, de instituții și de adminis­trație, și o înnoire reală pe care o pot realiza împreună, „slobod”, elevii, profesorii și familiile care alcătuiesc comu­nitățile școlare.

Să avem, așadar, un an școlar binecuvântat cu „stare de bine”!