Stavropoleos - duh, viață, moștenire

Sărbătorirea celor 300 de ani de la ctitorirea Mănăstirii Stavropoleos a prilejuit multe evenimente deosebite menite să cinstească așa cum se cuvine mărețul moment istoric. Ctitorită într-o epocă specială pentru români, Mănăstirea Stavropoleos a arătat că nașterea și dăinuirea ei au fost o binecuvântare pentru locuitorii Capitalei. Lucrarea din ultimii 30 de ani confirmă din plin acest lucru. 

Slujba din biserică - începutul cel bun

Chiar dacă nu am fost ucenic al comunității, ci cunosc oarecum din afară și parțial ceea ce se petrece acolo, cer îngăduința de a-mi exprima câteva gânduri, mai ales că în ultimii ani m-am bucurat de o apropiere frumoasă față de obștea mănăstirii. Prima dată am auzit de Stavropoleos înainte de a veni în București, prin intermediul unor înregistrări cu muzică psaltică, interpretate de corul de la strana bisericii. Era vorba de Paraclisul Maicii Domnului și de slujba Sfinților Arhangheli. Pe lângă acestea, Radio Trinitas difuza adeseori cântări psaltice de la Stavropoleos, mai ales din cântările de la vecerniile și utreniile duminicale. Nu peste mult timp, printre seminariști și tinerii cântăreți de strană au devenit foarte populare și partiturile cu celebrele răspunsuri de la anaforaua Sfintei Liturghii, pe glasul cinci tetrafon. În scurt timp, și alte partituri lucrate acolo s-au adăugat pe strănile multor biserici și astfel, cel puțin în mediul psalților, Stavropoleos a devenit un model, o paradigmă, care a ajutat foarte mult la renaș­terea muzicii bizantine din țara noastră. Într-o vreme în care mulți cântăreți de strană cântau în diferite moduri, mai mult sau mai puțin ancorate în tradiție, Stavropoleos s-a impus ca fiind un reper serios și autentic despre cum trebuie cântat în biserică. Sigur, nu este singurul, dar trebuie recunoscut și afirmat că școala de acolo a format, într-adevăr, mulți oameni de valoare. Și astăzi se cântă mult folosindu-se partiturile de la Stavropoleos, diversificate între timp și puse la dispoziție cu generozitate pe site-ul mănăstirii. Prin forma lor simplă și clară, ele îi ajută pe psalți să exerseze și să își îmbu­nătățească știința cântării, iar prin melodiile frumoase și așezate cu precizie pe note, aceste cântări contribuie ca slujbele din biserică, inclusiv cele din zilele de rând, să capete un aer de sărbătoare. 

Viețuire monahală urbană

De fapt, cântarea din biserică și în general felul în care se desfășoară slujba spun mult despre așezarea duhovnicească a locului. Părintele Iachint Unciuleac, venerabilul stareț al Putnei, spunea: „Dacă într-o mănăstire biserica și trapeza sunt în bună rânduială, atunci toată mănăstirea merge bine”. La Stavropoleos nu doar biserica și trapeza sunt în rânduială, ci și colecția de artă, primirea oaspeților, lucrarea culturală, artistică și editorială și, nu în ultimul rând, viețuirea monahală. Nu știu câți monahi ar fi în stare să viețuiască în Centrul vechi al Capitalei, înconjurați nu numai de istorie și de edificii mari și apăsătoare, ci și de multe restaurante, cluburi, localuri de tot felul și așa mai departe. E adevărat, monahiile de la Stavropoleos și-au asumat acest lucru și au fost înzestrate de Pronia Cerească cu o anumită rezistență specifică monahismului urban, însă nu trebuie să uităm că monahul este chemat să fie același oriunde s-ar afla. Arhimandritul Sofian Boghiu, un monah de oraș cu viață sfântă, a fost întrebat de unii călugări râvnitori: „În ce pustie vă rugați, preacuvioase?”. „În pustia Capitalei”, a fost răspunsul său. Prin acest răspuns, părintele i-a surprins și - fără să vrea - i-a smerit pe acei monahi, care ar fi dorit să plece din mănăstirea lor și să se retragă, undeva, în pustie. Așadar, monahismul urban nu numai că este posibil, ci poate fi și dătător de sfinți. Cuvioșii Simeon Noul Teolog și Teodor Studitul, precum și alți părinți din mănăstirile citadine ale Bizanțului, stau drept mărturie. La Stavropoleos, unde este o grijă mare față de alegerea cuvintelor, nu se folosesc așa termeni pretențioși, cum ar fi sfințenia, însă acolo se vorbește adeseori de buna rânduială. Este și expresia folosită de ctitorul mănăstirii, arhiereul Ioanichie. Pe lângă ordinea exemplară din sfântul lăcaș, buna rânduială este și grija ca ceea ce afișăm în exterior, în biserică sau în curte să fie cu adevărat trăit și înlăuntrul chiliei și, mai ales, în cămara inimii. Iar monahiile mănăstirii și părintele duhovnic Iustin se silesc la acestea. Altfel, cum ar putea rodi așa de bogat? „Căci din prisosul inimii grăiește gura” (Matei 6, 45). 

Vocație și clironomie

În contextul Predicii de pe munte, Mântuitorul Hristos a rostit și aceste cuvinte: „După roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 16). Uitându-ne acum la roadele Mănăstirii Stavropoleos, le admirăm și vedem că sunt bune foarte. Unul dintre cele mai prețioase și rare îl constituie prietenia mănăstirii cu mulți intelectuali, oameni de carte și de arte. Este marele merit al părintelui Iustin Marchiș, el însuși un om de mare finețe culturală. De fapt, mi se pare că vocația prin excelență a Mănăstirii Stavropoleos, reliefată mai ales în ultimele decenii, este de a-i ține aproape pe intelectuali. Nu este ușor să împaci înțelepciunea lumii acesteia cu Înțelepciunea Dumnezeiască, dreptatea lui Dumnezeu cu dreptatea oamenilor. De fapt, din mărturiile Dumnezeieștilor Evanghelii vedem că nu prea este împăcare între ele, discursul Mântuitorului și cel al Sfântului Pavel fiind radicale în această privință. Totuși, la Stavropoleos se poate. Împăcarea între erudiție și credință a fost posibilă și în vremea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, în vremea marilor Părinți ai Bisericii din Apus și Răsărit, în vremea aristocrației bizantine și nu mai puțin în vremurile nu demult apuse. Ce a fost cunoscuta mișcare a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, dacă nu o frumoasă prietenie și un dialog respectuos între monahi și intelectualii laici? Sigur, s-ar putea spune, pe bună dreptate, că a fost mai mult. Din ce în ce mai mulți specialiști care au studiat fenomenul afirmă că Rugul Aprins a fost, în esență, o căutare isihastă, în cadrul căreia nu doar părinții de la Antim, ci și mulți dintre laicii prezenți aveau preocupări foarte înalte legate de dobândirea rugăciunii neîncetate. Poate că și printre cei de la Stavropoleos există asemenea preocupări isihaste. De aceea, fiind întrebat uneori dacă s-ar putea relua ceea ce a fost la Rugul Aprins, am afirmat că un posibil răspuns ar fi ceea ce se petrece la Stavropoleos.

Într-adevăr, acolo s-au schimbat multe vieți, care mai înainte umblau rătăcitor căutând o cale. Mulți profesori, studenți, ostenitori în instituții culturale, cercetători, medici și îndeosebi artiști au intrat în comunitatea liturgică de la Stavropoleos. Acolo au fost primiți deopotrivă cu îngăduință, dar și cu rigurozitate. Exigența cunoscută a părintelui Iustin, dincolo de orice aparențe, i-a cucerit pe mulți, i-a schimbat în bine, i-a determinat să-și pună niște întrebări și să caute unele răspunsuri. Emblematică este în acest sens o remarcă amintită adesea de părintele: „Care este rolul intelectualului în Biserică? Rolul său este de a fi prezent duminica la Liturghie și de a rosti Crezul împreună cu toți cei de față”. Într-adevăr, la Stavropoleos, cei de acolo nu doar că sunt prezenți la Sfânta Liturghie activ și conștient, ci se străduiesc să ducă atmosfera din biserică și în lume, în mediul în care trăiesc și activează. Aceasta mi se pare că este moștenirea pe care o lasă generațiilor viitoare Mănăstirea Stavropoleos. O lucrare de apostolat, de dialog, de comuniune cu Dumnezeu și cu semenii. De aceea, la ceas aniversar, mă alătur și eu cu smerenie celor care apreciază lucrarea pilduitoare de la Stavropoleos și doresc cinstitului părinte Iustin, cuvioaselor monahii, dar și celorlalți ostenitori să fie în continuare, pentru noi toți, o făclie de Înviere.