Tâlharul, mărturisitorul și moștenitorul Împărăției netrecătoare

Slovele Sfintelor Evanghelii, cântările și lecturile pe care le ascultăm în această perioadă ne îndeamnă la o temă de reflecție tulburătoare: iubirea lui Hristos fără margini este mai tare decât moartea.

Spre finalul Săptămânii Pătimirilor ne atrage în chip special atenția un personaj negativ la prima vedere, care rămâne însă pildă de pocăință, unul dintre cei doi tâlhari care au fost răstigniți alături de Domnul.

Moartea pe cruce era rezervată criminalilor și răufăcătorilor. Cel care a făcut numai bine și a Cărui iubire rămâne neegalată nu merita o asemenea răsplată, dar toate acestea s-au întâmplat ca să se vădească smerenia Lui, așezarea în chipul slugii, suferind moarte și încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 8).

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre tâlharul care L-a mărturisit și a pomenit cel dintâi Împărăția Lui, spune că era un om putred din pricina cumplitei răutăți, își cheltuise viața în omoruri și spargeri de case, dar L-a mărturisit atunci când se rosteau hule asupra Lui. Faptele păreau a da altă mărturie în ochii celor care nu înțelegeau iconomia tainei, iar cele ce se petreceau păreau a-l arăta slab și neputincios, totuși adevărul ieșind la iveală chiar prin cele potrivnice. Trebuie să ne gândim, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că Acela este stăpânul, iar noi suntem robi, Acela a suferit ocări, batjocură pentru tine, tu, din pricina ta, Acela pentru cei cărora le-a făcut bine, pentru cei care L-au răstignit, tu din pricina ta însuți. El a suferit în văzul întregului popor, străini și băștinași, cărora Domnul le-a rostit cuvinte pline de iubire de oameni, iar noi suferim doar în fața câtorva oameni, iar cea mai mare ocară pentru Domnul a fost că L-au părăsit chiar ucenicii Lui, toți prietenii au fugit, iar dușmanii și vrăjmașii L-au atârnat pe cruce, Îl ocărau, Îl batjocoreau și își băteau joc de El, chiar și cei doi tâlhari. Totuși unul dintre tâlhari dintr-odată s-a schimbat.

Când suntem ocărâți, noi devenim nemiloși, dar când este ocărât Dumnezeu, suntem nepăsători, nu suntem deranjați și ofensați.

Despre același moment al răstignirii ne vorbește și Sfântul Chiril al Ierusalimului, care afirmă că mai întâi amândoi tâlharii Îl ocărau, apoi unul, priceput fiind, a cunoscut bunătatea și Dumnezeirea Lui când El S-a rugat: Părinte, iartă-le, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34) „Glasul acesta nu este numai plin de toată iubirea de oameni, ci și multă stăpânire arată”, spune Sfântul Chiril.

Așadar, cel care mai întâi Îl hulea pe Mântuitorul drept adevărat Împărat Îl cunoaște și astupă gura celuilalt tâlhar și zice către Iisus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta!, și primește răspuns de la Domnul: Astăzi împreună vei fi cu Mine în Rai!, căci ca om era pe cruce, iar ca Dumnezeu pretutindeni era, de nicăieri lipsind.

Într-un chip, păgânii L-au mărturisit pe Hristos, iar poporul Lui Îl hulea.

Cunoscător al cuvintelor Sfintei Scripturi, căutând chipuri de pocăință, Sfântul Andrei Criteanul amintea despre tâlharul care a cunoscut milostivirea lui Dumnezeu: Ca tâlharul strig Ție, pomenește-mă, ca Petru plâng cu amar, iartă-mă, Mântuitorule, strig ca vameșul, lăcrimez ca păcătoasa, primește-mi tânguirea ca oarecând pe a cananeencei. În cântarea a 9-a a Canonului, Sfântul Andrei Criteanul spune: Un tâlhar Te-a hulit, un tâlhar Dumnezeu Te-a cunoscut, că amândoi împreună pe cruce erau răstigniți, dar o, Mult-Îndurate, ca și tâlharului celui credincios care Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu, deschi­de-mi și mie ușa slăvitei Tale Împărății…

Biserica a cunoscut în istoria ei cazuri tulburătoare de întoarcere la pocăință a unor tâlhari, cum a fost Moise Arapul (Etiopianul), din părțile Egiptului, cunoscut pentru uciderile și faptele lui rușinoase. Dumnezeu, Cel care nu dorește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor într-o zi, S-a milostivit de el, iar Moise a părăsit obiceiurile de până atunci și s-a retras într-o mănăstire, făcând ascultare din toată inima, plângându-și cu multe lacrimi păcatele. Odată, au venit câțiva tâlhari și, nerecunoscându-l pe cel care fusese vătaful lor întru nelegiuiri, au încercat să prade chinovia. Moise, prinzându-i, i-a dus la egumen. Acesta a apreciat faptul că virtuosul monah nu a lăsat ca trecutul lui sângeros să-l determine să-i pedepsească el însuși pe făptași, eventual chiar ucigându-i. Tâlharii, înțelegând schimbarea lui Moise și având dorință de pocăință, s-au făcut și ei monahi, devenind ascultători asemenea lui.

Acesta s-a luptat mulți ani cu neputințele firii, cu ispitele, încercările, gândurile întinate, spunând că mulțime de demoni năvăleau asupra lui, deși se considera încă fiind începător, până când, într-o zi, duhovnicul care îl spovedea i-a spus: Mă voi ruga ca Dumnezeu să îți ridice aceste neputințe de la tine, să te ajute să fii sprijinit în lupta ta.

Când Moise se bucura de cinstire din partea fraților, a fost vizitat de guvernatorul acelei regiuni, care dorea să-l vadă. Dar Moise a ieșit din chilie și s-a ascuns într-o baltă cu trestii. Când s-a întâlnit cu însoțitorii guvernatorului pe drum, l-au întrebat unde este chilia lui Moise, iar el din smerenie a răspuns că acela e un bătrân nebun, mincinos și cu viață necurată. Oaspeții s-au mirat auzind aceste cuvinte și, mergând către chilia lui, le-au spus celorlalți frați despre întâlnirea de pe cale pentru care aceștia mult s-au mâhnit şi au întrebat ce fel de monah era cel care a spus cuvinte nepotrivite împotriva lui Moise, iar ei au răspuns: Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat cu o haină ponosită. Acela este cu adevărat avva Moise și de vreme ce nu a dorit să fie cunoscut și cinstit de voi, de aceea a spus despre sine aceste vorbe, au mărturisit monahii. Guvernatorul a plecat mulțumind lui Dumnezeu, mișcat de smerenia unui monah cu faimă mare. Prin hotărâre dumnezeiască, descoperită arhiepiscopului Alexandriei, Moise avea să primească și preoția. Atunci, după ce l-a îmbrăcat cu stihar și cu veșmintele luminoase, Moise i-a spus episcopului: Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru? Episcopul, înțelegând că are lucrare duhovnicească, l-a încercat și le-a spus celorlalți: Când va intra în Altar, goniți-l și apoi vedeți ce va spune. Ieșind din biserică și stând într-un loc singuratic, el se ocăra zicând: Câine ce ești, ai trup negru și nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în Altar, pentru ce te duci cu oamenii, tu cel care nu ești om? Cei care au auzit cuvintele i-au spus episcopului. În cele din urmă l-a chemat în Altar și au continuat slujirea lor, iar Moise le-a vorbit: ,,M-am asemănat câinelui care atunci când este gonit fuge, când este chemat se întoarce alergând”. Episcopul le-a spus: Dumnezeu celor smeriți le dă har, iar omul acesta merită slujirea pe care a primit-o...

Către sfârșitul vieții, Dumnezeu i-a descoperit că, într-o zi, barbarii, apropiindu-se, aveau să-l ucidă, iar atunci a văzut cerul deschis și şapte cununi pogorându-se din cer pentru mai mulți monahi care erau împreună. Între cei care au murit atunci a fost și Moise Arapul, care din tâlhar s-a făcut monah și a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis și s-a învrednicit de cununa slavei, așa cum a văzut slava lui Dumnezeu întâiul martir al Bisericii, Sfântul Arhidiacon Ștefan.

Biserica cinstește la începutul lunii mai un alt fost tâlhar, care în tinerețea lui a săvârșit multe crime, furturi, șantaje, cu numele Barbar. Acesta a mărturisit într-o zi că Hristos nu a respins cere­rea tâlharului împreună-răstignit cu El și se ruga să nu-l piardă nici pe el în mila Sa fără margini. După ce a lăsat obiceiul tâlharilor, s-a dus într-o bi­serică și a dezvăluit preotului nelegiuirile pe care le-a săvârșit, cerând iertare din toată inima. Preotul l-a primit în casa lui, iar acesta mer­gea ase­menea unui animal, în patru labe, și nu se con­sidera vrednic să fie numit om. A locuit împreună cu vitele și se considera mai rău decât aces­­tea. Vreme de 12 ani, în munți, în pădure a trăit fără îmbrăcăminte, suferind frigul și căldura ase­menea marilor sihaștri de odinioară. Trupul lui era înnegrit de arderea soarelui, dar și de noroiul în care trăia. Într-o zi, niște negustori, venind la vânătoare, au crezut că era un animal și au slo­bozit asupra lui mai multe săgeți, găsindu-și ast­fel sfârșitul. Preotul care l-a spovedit pe fostul tâl­har i-a găsit trupul care strălucea, îmbrăcat de această dată în lumină dumnezeiască. La mormântul lui s-au făcut multe minuni, iar vestea despre întoarcerea fostului tâlhar a ajuns până de­parte. Istoria acestor tâlhari ne arată că oricine se poate pocăi și că nici un păcat nu este atât de ma­re, încât să nu poată fi iertat de Dumnezeu, așa cum s-a întâmplat în vremea jertfei de pe Gol­gota cu tâlharul mărturisitor al veșnicei Împărății.

De asemenea, Dumnezeu a spus că cel căruia i se iartă mult, mult iubește. Aceste cuvinte au fost confirmate de nenumărate ori în istoria creștinismului de modelele de pocăință ale tâlharului de pe cruce și ale unor tâlhari care au părăsit păcatul și care s-au arătat în chip minunat mai iubitori decât ucenicii care L-au părăsit pe Domnul în ziua răstignirii Sale.