Teofil - iubitorul de Dumnezeu, cel căruia i s-a hărăzit iubirea Domnului

În 16 ianuarie 1979, la Hunedoara, unde un fiu al Văii Trotușului, absolvent al Facultății de Teologie de la Sibiu, părintele Viorel Anăstăsoaie, săvâr­șea vocațional misiunea păstorească, prezbitera Fivii, nume cu izvor în scrieri apostolice, cele ale Sfântului Pavel, aducea pe lume primul prunc dintr-un șir de șase, pe care această bine credincioasă familie avea să-i dăruiască nu doar sieși, ci poporului român întru dăinuire. Probabil în acea zi de Gerar multe au fost gândurile și visările ce l-au împresurat pe râvnitorul părinte. Își dorea, de bună seamă, ca odrasla să fie sănătoasă și să crească aidoma Făt-Frumosului din poveste. Cuteza să-l vadă cu ochii minții în Altar, făptuind aidoma lui Sfintele Taine. Uneori se dojenea pentru prea multa îndrăzneală, dar stăruia cu încredere deplină pe acest drum al modelării copilului său în duhul iubirii de Dumnezeu. Sigur, cel dintâi și definitoriu gest a fost al alegerii numelui, acela al unui Luptător pentru credință, al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, viteaz mânuitor al sabiei în fruntea oștirilor bizantine, dar mai cu seamă neînfricat mărturisitor al credinței în Dumnezeu și semănător cu mierea bunătății a acesteia în cetatea Tesalonicului, a cărei conducere îi fusese încredințată de împăratul Bizanțului. Îi era la suflet părintelui acest martir al creștină­tății, de vreme ce nu doar i-a dat prenumele întâiului născut, dar a așezat ctitoria sa de la Goioasa, Agăș, Comănești, sub binecuvântarea marelui mucenic.

Însemnat cu mirul parcă lăcrimat de Sfântul Martir, pruncul Dimitrie a mers pe drumul acesta nu ușor, dar făgăduitor de mari desfătări sufle­tești. Peste ani, când intrase în oștirea monahală, și se pătrunsese cu spirit filocalic, a purces chiar la o cercetare, comprehensivă și cu originală hermeneutică, în teza sa de doctorat de la Sibiu, consacrată Marelui Mir și înțelesurilor acestuia în istoria Ortodoxiei românești. Dar până atunci, după studiile secundare la Comănești, legendarul ținut al rezistenței româ­nești din Marele Război de reîntregire, unde părintele se întorsese cu mulțumirea de a-și plini misia la vatră, cum își dorise când alesese în vre­muri maștere, ostile Bisericii, să-i fie oștean, tânărul Dimitrie s-a îndreptat fără de ocolișuri spre studiul teologiei. Întocmai se va petrece cu alți doi frați ai săi, unul preot la Boston, Statele Unite, al doilea la Comă­nești. Inima îi spunea tânărului Dimitrie că locul său trebuie să fie acolo unde ar putea desăvârși ceea reprezenta crezământul existenței, legatul cel prețios primit de la părinții săi, acela de a nu osteni nici o clipă ca să-L iubească cu toată ființa și lucrarea sa pe Domnul. De aceea, urmând Facultatea de Teologie de la București, a simțit că e dator să se consacre cu toată ființa sa Domnului. Poposise zile multe în chinovii, se înmiresmase de aromele fără de pereche ale sfințeniei acestor tărâmuri, cunoscuse mari nevoitori, precum părintele Teofil Bădoiu, stareț o vreme la Mănăstirea Slănic din Eparhia Argeșului și Muscelului, și-i devenise tot mai limpede că sub acoperământ monahal era chemat să urce trepte în Iubirea Dumnezeului, acele trepte teologhisite cu atâta forță de expresie de Cuviosul Cleopa când vorbea cu patos îmbrățișător despre ajungerea la Rugăciunea Inimii. Încă student la Teologie, Dimitrie s-a hotărât să îmbrățișeze călugăria și i-a surâs norocul să pășească pe această cale într-o mănăstire din cele cu istorie, o adevărată Academie a monahismului românesc, Mănăstirea Radu Vodă, așezământ pătimitor, reînviat la rosturile lui de veacuri în anii redobândirii libertății de credință de după 1989. Această alegere a fost una a asumării în deplină cunoștință de cauză a unui nou mod existențial, acela al cinului monahal, care, prin botezul numit tundere în monahism, reprezintă începerea unei vieți noi, pusă în întregime în slujirea Domnului, fără rupere de lume, cum se obișnuiește a spune adesea, ci în legătură cu aceasta, călăuzind-o, precum a făcut-o Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, către Împărăția cerească. Acel pas al revelației nu a fost ușor. Atunci, după miez de noapte, un ceas s-a oprit în casa părintească de la Goioasa, comuna Agăș, pe Valea Trotușului, cum avea să dezvăluie peste timp părintele Viorel, depănând un ghem al amintirilor, la ora de mare emoție a hirotonirii fiului întru episcop. Și alt ceasornic a început a-și roti minutarele, măsurând curgerea noii vieți. Se întâmpla în anul 2001, pe 29 august, de sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, când rasoforul Dometie devenea călugărul Teofil, nume identic cu al nașului său de călugărie, arhimandritul Teofil Bădoiu. Primind acest nume, care însemnă în traducere din greacă „iubit de Dumnezeu“, pe monahul Teofil îl încerca simță­mântul că Iubirea de Domnul, de care fusese însuflețit de la venirea pe lume, găsise ecou în Înalturile Cerești. Era încă un temei în plus să se jertfească cu darurile și harurile sale, dar dumnezeiesc, întru răspândirea Iubirii pentru Dumnezeu. Bunătatea, ce se putea citi pe chipul său ca o pecete domnească, înțelepciunea, cu pârg timpuriu, și râvna întru propășire duhovnicească s-au manifestat cu pregnantă și grăitoare expresie în ascultările de care a avut grabnic parte, profesor la Seminarul Teologic „Nifon Mitropolitul”, stareț la Snagov, Darvari, exarh al Mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucu­reștilor și Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale în 2014. Hirotesit arhimandrit în 2008 de Patriarhul Daniel, părintele Teofil a fost ales în 1 decembrie 2015 în demnitatea înaltă de Reprezentant al Patriarhiei Române la Sfintele Locuri și Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim, Ierihon și Iordan, unde a fost instalat de Vlădica Timotei Prahoveanul, înaintașul său vrednic în slujirea defel ușoară din Țara Sfântă.

Aveam să descopăr eu însumi în octombrie 2015, când, împreună cu doamna mea Ecaterina, ne-am bucurat de ospitalitatea avraamică ce domnea în așezămintele românești din Palestina, că, de cum pășeai dincolo de zidurile ce împrejmuiesc Biserica Românească de la Ierusalim, te lua în stăpânire sentimentul că ai ieșit dintr-un univers zvârcolitor și neprietenos, cel al cartierului evreilor religioși, și ai pășit pe un tihnit tărâm sihastru, unde cerul scoboară pe pământ, iar tu, cu umilința credinciosului, te poți sălta spre boltă, atingând-o cu creștetul. Vegetația defel asemănătoare cu cea din părțile noastre, cea a sudului, cu eflorescențe arzătoare, cu lucirile metalice ale palmierilor și cu stiharele arborilor exotici, portocali, măslini, lămâi, face casă bună, se împreună cu tihna mănăstirească românească. Simți că intri în casa Domnului, totodată, casa în care ești acasă. Îndată ce te afli în curte, după ce te-ai închinat, ai împărtășit impresii cu amfitrionii cei parcă fără de cusur, impresia tot mai puternică, ce te cuprinde, seamănă picătură cu cea pe care am avut-o la București, când am vizitat Schitul Darvari și ne-am minunat că poate exista ceva atât de mirabil într-un megalopolis neurastenic, cum e capitala României de o bună bucată de vreme. Și această minune a micimii, cum o zugrăvea Nicolae Steinhardt, renăscuse în vremea stăreției arhimandritului Teofil Anăstăsoaie. Așa se înfățișa și acest pripor românesc din cetatea sfântă a Ierusalimului, un rai pogorât pe Terra, agresat, dar împotrivindu-se mucenicește să-și păstreze frumusețea neprihănită. Una în a cărei blândețe și splendoare aurorală te scalzi într-un botez ca la apa Iordanului. Reflectând după acel popas de poveste din 2015, reînnoit în 2023, când am mas aici cu familia fiului meu Dragoș, mi-am dat seama că această atmosferă are în urzeala ei firele toarse din bunătatea diriguitorilor acestor așezăminte, pe care Biserica noastră i-a trimis aici spre a fi deschizători de căi sacre pentru hagii români. Prin sacrificiile antecesorilor, aceștia au aici, în Țara Sfântă, un port unde pot ancora corăbiile lor pornite spre izvoarele credinței. Cu mărinimia ce-i aureolează ființa, arhimandritul Teofil și-a rânduit misiunea sortită, ducând mai departe, cu diplomaticească artă, realizările predecesorilor, care au trudit sacrificial să încrusteze Ortodoxia noastră în geografia Sfintelor Locuri, înzestrând-o cu generoase cămine de găzduire. Superiorul Teofil s-a străduit din toate puterile, alături de colaboratori, dintre care cel mai apropiat, protosinghelul Ioan, succesorul său la Ierusalim, să sporească moștenirea primită. Și ce mare a fost bucuria regăsirii, după deminare, a Schitului de la Iordan, ctitoria Sfântului Iacob Hozevitul, în care, între ruine, a răsunat liturghisire românească după amar de vreme și pustiire. A fost una din marile izbânzi din misiunea de zece ani a arhimandritului Teofil în Țara Sfântă. Nu mai puțin însemnată s-a dovedit înaintarea în stabilirea unor relații cordiale cu Patriarhia Ierusalimului, care s-au răsfrânt și în acordarea cinstirii cuvenite a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul.

Deceniul de misionar în Țara Sfântă al arhimandritului Teofil a fost și unul al acumulărilor în plan teo­logic, pastoral și ca organizator și conducător al Bisericii. Toate s-au înscris sub semnul Iubirii lui Dumnezeu, care a ținut să-Și arate Iubirea Sa față de acest vrednic fiu al Său. Și l-a poftit să intre în rândul urma­șilor Sfântului Apostol Petru, în tagma vlădicilor Bisericii Ortodoxe Române. La cererea Înaltpreasfințitului Ioachim, Arhi­episcopul Romanului și Bacăului, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a ales, la 2 iulie 2025, Episcop-vicar al acestei istorice eparhii. Domnul răsplătea astfel și mănoasa sa lucrare din Țara Sfântă, prețuită și de Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului și al Întregii Palestine, în mesajul de felicitare citit în ziua de 20 iulie, a Sfântului Ilie Tezviteanul, la hirotonia cu numele de Teofil Trotușanul, din Catedrala Romanului. În misiva patriarhală se menționa că: „Această binecuvântată rânduire în slujirea arhierească este mărturia fidelității, smereniei și râvnei Preasfinției Voastre față de Biserica lui Hristos, pe care ați slujit-o cu credincioșie, atât în Locurile Sfinte, cât și în Sfânta Cetate a Ierusalimului, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române pe lângă străvechea Patriarhie a Ierusalimului.”

Cel de al doilea ceas se oprea în acea zi de 20 iulie 2025, când un alt timp își croia crugul. Simbolic, o pendulă prindea să bată și să măsoare faptele. Iubirea de Dumnezeu, pravila sacră respectată de Preasfințitul Teofil Trotușanul, le va fi temelie întru rostuire. Spre îndreptățirea purtării nobilului nume de Teofil, cel iubitor de Dumnezeu.