Trăire românească la Muntele Athos

Eram de-a dreptul fascinat ori de câte ori auzeam vorbindu-se despre Muntele Athos. Ce-i drept, înainte de 1989, rar puteai pomeni de locul nevoinţelor marilor sihaştri şi de „ţara“ valorilor bizantine adăpostite în mare parte aici, îndată după îngenuncherea slăvitei cetăţi a Constantinopolului.

În toamna anului 1977, mitropolitul Moldovei, fericitul întru pomenire Teoctist, venea la o sfinţire în ţinutul Fălticenilor însoţit de doi arhimandriţi de la Sfântul Munte, Teoclit şi Gavriil. Nu ştiu din ce mănăstiri proveneau, dar îmi amintesc că prezenţa lor a fost considerată un mare eveniment, iar cele două feţe bisericeşti parcă veneau dintr-o altă lume.

În timpul studiilor de la Seminarul nemţean am mai întâlnit câţiva monahi aghioriţi, dar mai ales am aflat unele date despre locul peste care împărăţeşte Stăpâna îngerilor.

Când am păşit pentru prima dată în Muntele Athos, am trăit una dintre cele mai frumoase clipe ale vieţii mele. Străin de vieţuirea monahilor sfinţi, am întâlnit acolo înaltele modele spre care am privit, de departe, cu negrăită admiraţie. Am devenit pelerin pe cărările bătătorite de aghioriţi şi am gustat, într-o mică măsură, din experienţa lor duhovnicească. În lumina revărsată de făclii din ceară curată am ascultat în tăcere privegherile şi Liturghiile cântate parcă de îngeri. Aproape în fiecare loc a vieţuit un sfânt, iar mănăstirile, schiturile şi chiliile poartă amintirea Partenofaniilor şi binecuvântarea cuvioşilor.

În biblioteca Schitului românesc Prodromu, un monah cu scris caligrafic a adunat în câteva tomuri o parte dintre aceste istorisiri sfinte ale Athosului. Cu migală şi pricepere, a împodobit fiecare pagină cu frontispicii şi chenare măiestrit realizate, care aşază scrierea printre operele de artă româneşti, continuatoare ale caligrafilor de altă dată din Ţările Române. Nu doar monahii români au avut astfel de preocupări. Bibliotecile marilor mănăstiri abundă de manuscrise preţioase, dar în cea mai mare parte necunoscute.

Românii trăitori la Athos, împreună cu monahi de alte naţionalităţi, încă de la începutul mileniului al doilea, au preferat să rămână deoparte, învăluiţi în smerenie, aşa cum le stă bine monahilor. Câteva mănăstiri greceşti au primit români în obştile lor, iar în urmă cu două veacuri s-a născut ideea înfiinţării unei mănăstiri româneşti, dorinţă rămasă nerealizată. În câteva zone ale muntelui s-au aciuat în sihăstrii sute de călugări români a căror vieţuire a fost pilduitoare, vecină cu sfinţenia.

Nu întotdeauna binevoitori în aprecieri, cei de alte naţionaliţăti erau obligaţi să recunoască virtuţile monahilor români, unii dintre ei ajunşi la o înaltă măsură a cuvioşiei. Rugăciunile lor aduceau norii de ploaie sau opreau lăcustele care invadau grădinile. Cu toate acestea, s-au făcut că nu pricep răutatea altora, care era nemotivată, şi au răspuns la rău cu bine. Lecţia pe care au oferit-o a fost exemplară.

În încercările lor, monahii români au căutat răbdarea pe care au experiat-o altădată sfinţii. În chilii din locuri greu accesibile, în obşti mici au trăit pacea şi bucuria Duhului Sfânt.

La începutul veacului al XX-lea, în Muntele Athos existau aproximativ o sută de chilii româneşti, unele dintre ele bine organizate, cum erau cele din zonele Kapsala, Vigla, Lacu, Colciu, Cuviosul Ipatie şi altele. Cei mai mulţi dintre români erau apreciaţi pentru priceperea în treburile practice, fiind recunoscuţi ca neîntrecuţi meşteri din cuprinsul întregului munte. Trecerea anilor a schimbat mult situaţia chiliilor româneşti. În perioada 1947-1990, foarte puţini monahi români au reuşit să vină din ţară, încât mulţi călugări au trecut la cele veşnice fără a lăsa în urmă ucenici care să ducă mai departe tradiţia locului. În astfel de cazuri s-a pierdut nu doar chilia respectivă, ci şi valoroase documente, icoane, sfinte moaşte şi numeroase manuscrise care atestau prezenţa românească în acel loc.

După trecerea unui veac, se constată că au rămas puţine chilii româneşti, în raport cu bogata contribuţie pe care au adus-o Ţările Române, în decursul vremurilor, la ajutorarea mănăstirilor athonite, iar situaţia actuală a tuturor aşezămintelor româneşti din Muntele Athos este incertă. Dincolo de aceste aspecte, trebuie să apreciem faptul că rugăciunile monahilor români continuă să se înalţe la Prodromu şi Lacu, dar şi în unele chilii care au supravieţuit încercărilor vremurilor.

În primul deceniu al mileniului al treilea, aproximativ 150 de călugări români se nevoiesc la Muntele Athos, cei mai mulţi dintre ei la Schiturile Prodromu şi Lacu. Printre aceştia se remarcă unii cu daruri duhovniceşti bogate, dar şi întru cele ale scrisului, cântării, picturii şi lucrărilor practice. Se citesc cu mare bucurie paginile părintelui Petroniu Tănase, unele dintre ele publicate în anii din urmă, sau ale altor monahi care au darul condeiului.

Exemplul părintelui Petroniu este demn de urmat. Frumuseţea cuvintelor sale, înmănunchiată cu experienţa celor 90 şi ceva de ani, cu autenticitatea trăirii şi a cântării psaltice, rămân paradigmatice pentru generaţia vremii noastre. Trăirea părintelui Petroniu este urmată de mai tinerii ucenici Clement Haralam, Ştefan Nuţescu, Petroniu Cobzaru, David Gălbează, Atanasie Floroiu, Daniel Marc, Justinian Stoica, Matei Andreucă şi mulţi alţii.

Ar trebui amintiţi, într-o înşiruire de pomelnic, toţi monahii români care se nevoiesc la Athos, departe de casă, de ţară, de mănăstirile în care s-au format. Asprimea vieţii pe care o duc sub stâncile Atonului este alinată numai de lucrarea Duhului Sfânt şi de lacrimile ce le varsă la vremea fiecărei privegheri.

Am păşit întotdeauna la Athos cu fiorul nevredniciei, dar şi cu bucuria întâlnirii unei lumi a sfinţeniei şi a darurilor celor bogate revărsate din belşug de la Stăpânul a toate. N-am văzut nicăieri cer mai albastru decât acolo ori marea cu străluciri de smarald, sau liniştea înserărilor, şoaptele sfinţilor cuvioşi şi glasurile angelice ale celor ce-L laudă pe Domnul neîncetat. Povestirile monahilor athoniţi nu sunt nici pe departe împânzite cu neadevăruri şi hiperbole. Când trăieşti într-un astfel de loc este posibil să ai descoperiri inaccesibile unui om de rând, să primeşti daruri care să rămână în suflet până în ziua din urmă ce o trăieşti pe pământ. Iarăşi este posibil ca acolo să devii un alt om, să te dezlipeşti, încet-încet, de cele ale timpului, iar viaţa aceasta să capete alte înţelesuri decât acelea pe care le avem noi, oamenii obişnuiţi.

S-ar putea ca, după o călătorie la Athos, să ajungi în acea stare în care să înţelegi că eşti un simplu om, cu neîmpliniri şi carenţe multe, iar cărarea pe care mergi nu duce către împărăţia lui Dumnezeu. Odată bătând potecile Muntelui Athos, atmosfera athonită te va urmări mereu şi-ţi va aduce aminte de lucrurile esenţiale care dau greutate şi sens vieţii şi, în acelaşi timp, te va ajuta să dai răspuns bun în ziua aceea. În fine, Muntele Athos este locul unei istorii sfinte, zbuciumate, dar şi luminoase în acelaşi timp, prea puţin cunoscută şi oferită altora ca icoană într-o mică măsură. Împreună cu Ierusalimul, pustiul Egiptului, Capadocia şi Constantinopolul, Muntele Athos este un tărâm al Ortodoxiei care musteşte de sfinţenie şi de bună mireasmă duhovnicească.

De aceea, orice pelerinaj, orice gând îndreptat spre Muntele Athos aduce în suflete lumina şi binecuvântarea acestui loc, Grădină a Maicii Domnului, cărare către tronul Celui Preaînalt şi ţinut în care se pregustă veşnica împărăţie a celor care iubesc şi slujesc pe Domnul.