Un chip al purtării crucii

Teologia Crucii, pe care o putem afla exclusiv în învățătura Bisericii lui Hristos, este foarte bogată în sensuri și mai adâncă decât mintea omenească, întrucât își are obârșia în planul cel veșnic al lui Dumnezeu cu privire la venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. De aceea, în abordarea noastră ne vom limita doar la un singur aspect al temei, la care purcedem îndem­nați fiind de observațiile venite din multe laturi ale eclesiei cu privire la o anumită decadență în abordarea credinței drept-slăvitoare, caracterizată printr-un exces al discursului, deși uneori bine intenționat, dar mai ales printr-o stare de neasumare a crucii în viața creștinului. Însă, în cazul de față, din pricina inevitabilei generalizări a temei, se pot naște anumite întrebări. La ce anume ne referim atunci când vorbim despre asumarea crucii? La care dintre multele puncte sensibile ale problemei trebuie să luăm mai întâi de toate aminte? Oare la necazuri, la boli, la întristări, la sărăcie, la prigoane, sau poate la ostenelile de bunăvoie ale ascezei? Toate acestea sunt la fel de însemnate, toate deopotrivă au rol hotărâtor în viața duhovnicească a creștinului și implicit a comunității eclesiale din care el face parte, numai că nu toate deodată, ci deosebi pentru momentul duhovnicesc al fiecărui suflet în parte. De aceea, aș dori să mă aplec doar asupra unui singur lucru, supunându-l atenției cititorului, socotindu-l a fi suficient de însemnat, poate pentru mai multe suflete.

Aş zice că toate cele enumerate mai sus reprezintă o expresie generală a purtării crucii într-un mod oarecum exterior, deși cu totul reală. Potrivit Sfinților Părinți, aceste evenimente sunt iconomisite de Dumnezeu în scopul câștigării unei stări potrivite sălășluirii harului în om și dobândirii mântuirii. Cu alte cuvinte, această purtare exterioară a crucii pare a fi un fel de pârghie folosită de Pronie pentru a de­clanșa o stare lăuntrică compati­bilă cu primirea harului necreat. Însă, în cadrul necuprinsei iconomii dumnezeiești există și pârghii lăuntrice, prin care dorește să producă această compatibilitate; există, prin urmare, și cruci lăuntrice, așa cum este starea de părăsire a omului de către Dumnezeu. Despre această stare a scris în vremurile noastre, cu deosebită putere, cunoscutul stareț Sofronie de la Essex. Astfel, el socotește această experiență drept una specifică pentru sufletul omului modern, iar pildă desăvârșită a asumării acestei cruci vede la Sfântul Siluan Athonitul, care într-un moment de adâncă deznădăjduire a avut descoperirea lui Hristos, Care i-a grăit: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”.
Analizând mai târziu, prin prisma propriilor trăiri, adâncimea acestei cruci lăuntrice a starețului său, Părintele Sofronie scrie:
„Se vădește că Pronia lui Dumnezeu i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozește sufletul, să fie redus la o înmicșorare limită, în virtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă tocmai a­ceastă pogorâre la iad fusese pregătirea sufletului pentru a primi pe Hristos, Care i S-a arătat întru putere mare” (Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Alba Iulia, 2005, p. 191).
Putem sesiza din această descriere a stării-limită, de părăsire, care-și are prototipul în starea Mântuitorului din Grădina Ghe­tsimani și de pe Golgota, că trăirea și asumarea crucificării lăuntrice au principală urmare nu distrugerea firii omenești, ci primirea unei plinătăți a vieții necunoscute până în acel moment omului, o împărtășire de acea Lumină nezidită, despre care Apostolul Ioan scrie că „întru întuneric Se arată”; adică în acel întuneric al lumii învăluite de negura păcatului, dar și al fiecărui suflet în parte, aflat în întunericul suferinței, dintre care cea mai adâncă pare a fi cea a părăsirii de Dumnezeu.
Închei „speculând” că asumarea acestei cruci lăuntrice, nevăzute ar putea schimba în mare măsură pătimirea celor exterioare amintite la început. Și, chiar dacă aceasta nu s-ar întâmpla întocmai, datorită necunoscutelor căi ale Proniei dumnezeiești, cu toate acestea, datorită covâr­șitoarei crucificări lăuntrice, crucile exterioare vor părea mai ușoare și mai lesne de purtat; sau, întrucât specific minții ome­nești este ca în mod firesc să meargă acolo unde este durerea mai puternică, cufundân­du-se în trăirea părăsirii de Dumnezeu, ea nu se va mai putea raporta la lumea exterioară, decât ca la un lucru răstignit (cf. Gal. 6, 14).