Valurile mării ascultă doar de Stăpânul universului

Lacul Ghenizaretului (Marea Tiberidadei) este o întindere nu foarte cuprinzătoare de apă, însă, având în vedere lipsa acesteia în Țara Sfântă, locuitorii l-au considerat a fi o mare binecuvântare pentru ei.

Are dimensiuni reduse în com­pa­rație cu mările lumii - 24 km lungime, 12 km lățime, adâncime cel mult 50 de metri - , iar la ţărm adâncimea este destul de firavă. În timpul unor curenți de aer și vânturi puternice care vin din pustiu, în interiorul apei se creează mișcări care nasc valuri, ameninţând corăbiile și oamenii.

Lacul se află între munții vineții și primește apă din izvoarele Hermonului, care are o înălțime de peste 3.000 de metri. Și apele Iordanului se revarsă în acest loc, izvorul lor fiind la Banias. Când te afli în jurul acestui lac, ai sentimentul liniştii desăvârșite. Este o tăcere evanghelică, apa și zona dimprejur par a asculta mai departe cuvintele pe care Mântuitorul le-a rostit de-atâtea ori în acest loc.

Marea Tiberiadei a fost adeseori cercetată de Mântuitorul. A vorbit de pe malurile ei, dar și din corabie, potolind furtuna și îndemnându-i pe ucenici să aibă credință puternică.

Aproape de acest loc, ucenicii au lăsat toate și au urmat Mântuitorului. Dumnezeu adevărat S-a făcut om și a locuit între noi și am văzut slava Lui. Dumnezeu-Omul a iubit ținutul Galileei.

Era considerat galileean, dialectul specific acestei zone Îl vădea, iar peste ani, când Iulian Apostatul, unul dintre potrivnicii Bisericii, a fost săgetat pe câmpul de luptă, a mai apucat să zică doar atât: ai învins, Galileene!

Corabia din Evanghelia următoarei duminici vorbește despre amvonul pregătit pentru învățătura mântuitoare și despre Biserica întemeiată de Domnul. Părinții și imnografii Bisericii au scris despre starea de vifor și de furtună, spunând: vifor de gânduri îndoielnice având înăuntru, Petru se afunda. Dar văzându-Te pe Tine, Iisuse, având trup și umblând pe apă, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat și, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis Aliluia! Cerem mereu ajutor când suntem în furtună: dă-mi mână de ajutor, ca lui Petru! iar când nu avem credință suntem aidoma Apostolilor în mijlocul valurilor și al furtunilor. Când ne încredinţăm întru Domnul, suntem în siguranță, aflându-ne în corabie, unde a venit Hristos, iar corabia a ajuns la liman.

Biserica spune, parcă inspirându-se din acest text evanghelic, Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, Multmilostive!

Epistola Sfântului Iacob (capitolul 1, 6-7) spune: Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo. Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu.

Mântuitorul le-a spus ucenicilor, cum le-a spus și altora: nu vă temeți! Evanghelistul Luca spune: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. (Luca 1, 30). Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată (Luca 1, 13). Păstorilor li s-a spus: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul (Luca 2, 10). La Schimbarea la Față: Sculați-vă și nu vă temeți!, la fel și femeilor mironosițe!

Fiind împreună cu Domnul, chemându-L în corabie, vom dobândi negrăite bucurii dincolo de încercările prin care trecem în această viață!

Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii subliniază că Mântuitorul S-a urcat în munte să Se roage. I-a învățat pe ucenici să se roage pretutindeni, oferindu-le exemplul Rugăciunii Dom­nești, care s-a răspândit în chip surprinzător în toată lumea.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Domnul S-a urcat într-un munte pentru a ne învăța că bun lucru sunt pustia și singurătatea, când trebuie să stăm de vorbă cu Dumnezeu. Mântuitorul S-a retras des în pustie și a stăruit multă vreme în rugăciune, pentru a ne învăța să căutăm timp potrivit în care să ne înălțăm netulburați ruga către Părintele ceresc. Pustia reprezintă însingurarea fiecăruia pentru a fi aproape de Dumnezeu. O taină o descoperă pe cealaltă, iar taina rugăciunii smerite și cuviincioase arată taina bucuriei revărsării de har.

În timpul rugăciunii Mântuitorului, ucenicii erau în primejdie cumplită, surprinși de furtuna amenințătoare, ca și altădată. În situația precedentă, Mântuitorul Se afla în corabie și dormea, acum, însă, erau doar ei, și a îngăduit ca furtuna să se dezlănțuie când ucenicii ajunseseră în mijlocul mării.

Călătorind de multe ori pe Marea Tiberiadei, am aflat din cuvintele și experiența însoțitorilor, unii dintre ei oameni ai locului, că, adeseori, se întâlnesc curenți potrivnici. O forță nevăzută a adâncului i-a pierdut. Într-o astfel de primejdie, pe care nu puteau să o controleze, s-au aflat și ucenicii Mântuitorului.

Exegeza fragmentului evanghelic spune că ucenicii au fost lăsați într-o asemenea stare pentru a trezi inima lor amorțită. Noaptea, întotdeauna, furtuna este greu de depășit.

Păstrând proporțiile, noaptea poate fi asemănată cu întunericul necunoș­tinței și îndepărtarea de Dumnezeu, iar nesiguranța, incertitudinea și îndoiala sunt cele care se referă la starea nefavorabilă a sufletului. Furtuna reprezintă grijile, situațiile-limită, încer­cările și ispitele prin care trecem fiecare dintre noi.

Şi i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei um­blând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei (Marcu 6, 48). Când ucenicii nădăjduiau să scape de încercare, tocmai atunci s-au înfricoșat mai tare, crezând că văd o nălucă, și de frică au strigat (Matei 14, 26). Când salvează pe cineva din necazuri, Mântuitorul mereu îl face să fie mai atent, să strige către El.

În timpul cumplitei furtuni, Mântuitorul nu S-a revelat pe Sine până când Apostolii nu au strigat, iar El le-a spus: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! (Matei 14, 27) Auzind cuvintele Lui, au prins curaj.

Petru, mai spontan întotdeauna față de ceilalți ucenici, I-a spus: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă! (Matei 14, 28) Era puternică intensitatea dragostei lui, la fel de mare și credința. Și totuși, îl primejduiește de multe ori pentru că cere ceva peste măsură. Nimeni nu-L iubea atât de mult pe Iisus! Așa a făcut și după Înviere. Acum nu a avut răbdare să meargă cu ceilalți până la El, ci a pornit singur înainte.

Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 29-31)

Minunea mergerii lui Iisus pe apă este mai mare decât aceea a potolirii furtunii. A arătat că are putere asupra mării. El certase vânturile, a mers pe apele mării și i-a dat unuia dintre ucenici putere să facă acest lucru. Petru s-a coborât în mare și era aproape să fie acoperit de valuri, întrucât s-a temut. Vântul i-a presărat frica în suflet.

Evanghelistul Ioan spune că voiau să-L ia în corabie şi îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau (Ioan 6, 21). Coborându-se din corabie, Petru a pornit spre Iisus. Nu se bucura că merge pe apă, cât se bucura că merge spre Domnul. A biruit primejdia cea mare, dar a fost biruit de una mai mică, vântul. Așa este omul! Reușește în fapte mari, dar e înfrânt în cele mici! Frica de furtună era încă puternică în sufletul lui. În fața bătăii vântului nu a putut să se mențină, cu toate că era în fața Domnului. La nimic nu-ți folosește să fii aproape de Hristos, dacă nu ești aproape cu credința și trăirea ta!

După pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii nu mai erau așa. În toate împrejurările i-au dat întâietate lui Petru, l-au pus să vorbească mulțimilor, deși era mai puțin instruit decât ceilalți.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: când nu facem ce trebuie, nici Dumnezeu nu stă alături de noi. Hristos i-a spus: puțin credinciosule, pentru ce te îndoiești? Dacă Petru nu ar fi fost slab în credință, ar fi îndurat cu ușurință vântul. De aceea, Hristos îngăduie să sufle mai departe și, după ce l-a luat de mână, pentru a-i arăta că atunci când credința era puternică vântul nu-l mai putea vătăma cu nimic. Hristos a făcut cu Petru cum face o pasăre cu puiul ei, sprijinindu-l cu aripile și aducându-l din nou în cuib, când puiul părăsește cuibul înainte de vreme și cade.

Altădată, văzând minunea săvâr­șită, oamenii din corabie au întrebat: Cine este Acesta că şi vânturile şi marea ascultă de El? (Matei 8, 27) De această dată, I S-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33). A întărit credința lor prin umblarea pe mare, prin porunca dată lui Petru și prin scăparea lui de la înec. Atunci a certat marea și Şi-a arătat puterea, acum, însă, Şi-a arătat puterea altfel.

Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului. Şi, cunoscându-L, oamenii locului aceluia au trimis în tot acel ţinut şi au adus la El pe toţi bolnavii. Şi-L rugau ca numai să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau, se vindecau (Matei 14, 34-36).

Să ne atingem și noi de marginea hainei Lui. Dacă Îl dorim pe Hristos, putem să-L avem în întregime. La fiecare dumnezeiască Liturghie, Trupul Lui, sub chipul pâinii și al vinului, este pe Masa Sfântului Altar. Nu numai haina Lui, ci și Trupul, nu numai să ne atingem, ci să ne cuminecăm cu El, să ne apropiem cu credință de El, cu smerenie și trăirea cuvenită. Dacă ei s-au atins de haina Lui și au atras o atât de mare putere, cu atât mai mult noi, care Îl primim înlăuntrul nostru. A ne apropia cu credință nu înseamnă numai a primi Sfintele Taine, ci și a le atinge cu inima. Inima se schimbă la întâlnirea cu Domnul.

Doamne, luminează întunericul inimii mele, dăruiește-mi bucuria prezen­ței Tale, așa cum au simțit ucenicii pe marea învolburată!