Viața lăuntrică la Cuviosul Dionisie de la Colciu

Înainte de a aborda această temă din spiritualitatea isihastă a Cuviosului Dionisie de la Colciu, am coborât în adâncul ființei mele, ca un peripatet în căutarea unor răspunsuri veridice și clare privind scopul alegerii acestui subiect atât de insignifiant pentru noi (prea-lumeș­tii), încât radiografia omului contemporan făcută de Cuviosul Dionisie arată cât de exilați suntem de viața filocalică. Po­trivit unui prolific scriitor francez - Jacquies Touraille, specialist în școala neptico-mistică a Părinților filocalici, „Filocalia e răspunsul de iubire al credinciosului la întrebarea lui Hristos Cel înviat: „Mă iubești tu pe mine? Urmează Mie!” (In. 21, 16-19)¹. Cuviosul Dionisie Ignat a fost o conștiință filocalică care nu s-a dezis niciodată de regulile monahale, foarte stricte la acea vreme. Un adevărat corifeu aghiorit, iubitor de simplitate, model de ascultare monahală și de bărbăție duhovnicească.

Chiar dacă nu l-am întâlnit niciodată pe acest sfânt contemporan, pentru că aveam doar 7 ani când Cuviosul Dionisie s-a mutat la Domnul, scriu din cele văzute și trăite la Academia pustiei. Datorită peregrinărilor la Muntele Athos, am cunoscut duhul și lucrarea acestui „pustnic discret” prin intermediul personalității ieroschimonahului Ignatie Bozianu, starețul Chiliei „Sfântul Ipatie”, unul din ucenicii Cuviosului.

Chilia „Sfântul Ipatie” este prin excelență purtătoarea duhului aghiorit, insuflat atât de adânc de Cuviosul Dionisie, încât ai impresia că în acel microcosmos al pustiei te reîntorci la rădăcinile monahismului antic, trăind precum „pelicanii pustiului”  de odinioară.

Cuviosul Dionisie a fost un exemplu de smerenie și dragoste. Om al discreției, niciodată nu și-a dorit înlesnirea sau un monahism confortabil, rupt de tradiția duhov­nicească a Părinților din vechime. Viața hristocentrică, discernământul, dragostea, smerenia și simplitatea l-au determinat să spună despre sine că nu a fost un monah duhovnicesc, ci doar a ținut „dato­riile duhovnicești”². Cuviosul Dionisie, cu adevărat - spunea ieroschimonahul Ignatie, „nu avea nici cea mai mică idee despre sine. Se străduia, simplu, să-și facă «datoria», poruncită nouă de Domnul, adică să lucreze dragostea”³.

Monahul este o taină. E cel care stă în prima linie a frontului, de aceea, și diavolul își sporește uneltirile pentru a-l determina să părăsească mănăstirea. În acest sens, nu de puține ori, Cuviosul Dio­nisie vorbea despre starea împărătească a monahului, dar și despre riscul pervertirii ei, în măsura în care nevoitorul se predă unor lucruri mărunte, înlocuind isihia ca stare lăuntrică cu măgarul sălbatic (duhul lumesc), acest lucru ducând la pierderea identității monahale. Ceea ce trebuie să caute monahul în viața lui este înălțimea duhovnicească prin smerita cugetare și lupta împotriva patimilor.

Viața lăuntrică a mireanului, cât și viața lăuntrică a monahului urmăresc același traseu și țintesc spre aceeași destinație: îndumnezeirea prin despătimire. Dar acest traseu nu are finalitate fără purtarea smerită și micșorare, pentru că nu vom putea niciodată urca spre cer prin urcușul lumesc, decât numai prin coborâșul duhovnicesc, care constă în lepădarea sinelui și a egoismului, împlinind legea dragostei. În acest sens, Cuviosul Dionisie spunea: „Când omul e cuprins de egoism nu mai are nici o judecată adevărată. Dacă egoismul s-a instalat în mintea ta, socotești că numai ce zici tu, aceea-i bun. Și de-acum Satana, duhul cel rău, te învață, îți șoptește la urechi numai cele rele și tu spui că așa-i bine, «ce fac eu e bine» - asta înseamnă egoismul, mândria”⁴.

Mare anatomist al sufletului, înzestrat cu darul cardiognosiei, Cuviosul Dionisie ne cere întoarcerea la simplitate, iar pe monahi îi sfă­tuiește să se îndrepte mai mult către vederea lui Dumnezeu, căutând să trăiască în deplină ascultare față de stareții lor, să devină cu adevărat ucenici de sfinți nevoitori.

În contextul părerilor pro și contra ivite pe marginea hotărârii Sfântului Sinod de a canoniza pe unii din Marii Sfinți Mărturisitori ai temnițelor comuniste, un tânăr frate ipatiot din acel tărâm al pust­nicilor a făcut următoarea remarcă, de-a dreptul tulburătoare și realistă: „Cred că nu știm să fim ucenici de sfinți. Asta e nevrednicia ucenicilor, care nu pare atât de stridentă la alte neamuri. Acest lucru nu ne face cinste!”

Mărturisesc că am reflectat mai în adânc la aceste vorbe pline de înțelepciune dumnezeiască și realism. Nu mulți au cultivat necontenit virtuțile și nu mulți au fost cei care s-au folosit de experiențele duhovnicești ale stareților lor, pentru a se putea hrăni permanent din puterea făptuitoare a cuvintelor.

Astăzi, clima duhovnicească este diferită. Lumea postmodernă, erijată în pauperitate duhovnicească, caută înălțimile dumnezeiești prin apelul la logica lumească, fără o înțelegere izvorâtă din experiență (vederea lui Dumnezeu) și fără o împletire a muncii de birou cu rugăciunea.

La fel și în monahism. Câtă vreme ucenicul nu se va armoniza cu viața lăuntrică, cu voia lui Dumnezeu, harul starețului va sta deoparte, iar vrăjmașul îl va dezlipi de lucrarea sfințitoare a povățui­torul său. În acest sens, ieroschimonahul Ignatie spunea că zicerile Cuviosului Dionisie și cugetarea asupra lor sunt, pentru preacuvioșia sa, „unul din modurile prin care îl are pe Părintele totdeauna alături ca un puternic povățuitor duhovnicesc”⁵.

Nebunia de a tâlcui prin logica lumească cele dumnezeiești, logică adesea ruptă de realismul mistico- ascetic al Bisericii, nu va duce decât la o înfiere a reducționismului, tipic școlilor protestante.

După un pelerinaj la Muntele Athos, lingvistul Dan Alexe a aș­ter­nut în scris câteva fraze vituperate despre experiența la Academia pustiei. Lipsit de perspectiva duhovnicească a omului lăuntric, Dan Alexe a văzut în monahismul athonit „credința naivă a unui trib”⁶, preocupat mai mult de „ritualuri ostile”⁷. Ca gânditor tributar rațiunii, nu a putut înțelege că simțirea transcendentului nu ține de puterea logicii lumești, ci de metoda isihastă, ca trăsătură definitorie a vieții contemplative. Trăirea conștientă a harului nu este formată din speculații mentale, din construcții dialectice legate de categorii raționale, din analize și nominalism. Ea este o con­templare ce depășește intelectul, niciodată abstractă, nici discursivă, ci scăldată în isihasm, în dragostea lui Dumnezeu. Așadar, o asemenea gândire și raportare la monahism este varlaamită, dar în nici un caz palamit- isihastă.

Cuviosul Dionisie, asemenea Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, a învățat modul cum putem deveni lăuntrici, prin noblețe duhovnicească, dragoste de aproapele (nefățar­nică), tăierea patimilor, smerita cugetare și bărbăție duhovnicească. Despre ultimele două, Cuviosul spunea: „Cerând ajutorul Domnului și, din buna voință a ta, să arăți că ești bărbat. Și dacă arăți că ai bărbăție în tine, ceri și ajutorul bunului Părinte ceresc și, încet, încet, încet poți să pui temelia tuturor faptelor bune, smerita cugetare”⁸.

La baza temeliei vieții lăuntrice stă fecioria duhului (curăția inimii), fără de care nu putem spori duhovnicește și nu ne putem uni cu harul dumnezeiesc. Cuviosul Dionisie avertizează asupra pericolului care ne pândește, asupra omului plin de părere de sine, care în final se va stinge în deznădejde. Având experiență cu omul încă de la izgonirea lui Adam din Rai, chelbosul ascunde patimile noastre în miezul cuvintelor, dându-ne impresia că și el iubește Evanghelia.

Când suntem împovărați de felurite atribuții, când mânia pune stăpânire pe noi, când întreg climatul nostru lăuntric este într-o stare de lâncezeală, să năzuim a oferi momente de isihie sufletului nostru, întrebându-ne: lăuntric, tot ceea ce se petrece cu mine, nu cumva este rodul mândriei, care se ascunde în cele mai nobile gânduri?

Dacă noi aducem strădania noastră, inima va fi înghițită de Domnul, iar nevoința va deveni un mod de viață, și astfel omul se va manifesta lăuntric în Duhul Sfânt, și se va curăți de patimi.

Prin viața și învățăturile sale, Cuviosul Dionisie de la Colciu ne învață cum să trăim Ortodoxia în plenitudinea ei. Mărturia propriilor trăiri, experiate personal la Muntele Sfânt, rezumă înțelesul vieții duhov­nicești. Drum care trece prin expe­riența deșertării de sine, și care se desăvârșește în Duhul Sfânt împlinind legea dragostei.

Note:

1. Jacquies Touraille, L’esprit de la Philocalie, Contacts 170 (1995), p. 83.

2. Ieromonahul Ignatie, Chilia „Sfântul Ipatie”, „Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească în viața și învățătura Starețului Dionisie”, în: Cuviosul Dionisie de la Colciu, Ed. Doxologia, Iași, 2017, p. 123.

3. Ibidem.

4. Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos, Ed. Familia Ortodoxă, 2014, p. 41.

5. Ieromonahul Ignatie, Chilia „Sfântul Ipatie”, Simplitate, sinceritate și bărbăție duhovnicească în viața și învățătura Starețului Dionisie, p. 122.

6.  https://cabalinkabul.com/2013/ 01/08/la-athos-cu-becali/amp/

7. Ibidem.

8. Starețul Dionisie, Despre monahism și Sfântul Munte Athos, Vol. III, Ed. Prodromos, 2010, p. 179.