Vocație și pocăință

La avva Pafnutie se gă­seș­te una dintre povestirile din Pateric în care este teribil de multă nădejde, dar și realism în ceea ce privește natura umană. Împreună cu avva Pafnutie, la Sketis, locuia un frate care se lupta cu demonul curviei. Acesta îi zicea bătrânului: „De-aș avea zece femei, tot nu mi-aș stinge pofta”. Iar ascetul îi răspundea mereu: „Nu, copile, te ispitesc demonii”. Totuși, fratele nu a rezistat, așa că a plecat în Egipt. După o vreme, avva l-a întâlnit. Devenise de nerecunoscut, așa că el a fost cel care l-a abordat pe monah. Pafnutie, plângând, i-a zis: „De ce ai lăsat cinstea pe care ai avut-o și ai ajuns în halul acesta? Ți-ai luat oare zece femei?”. A răspuns: „Drept să îți spun, am luat una singură și mă chinuiesc de dimineața până seara să îi dau pâine cât să se sature”. Iar când bătrânul l-a chemat să se întoarcă în deșert cu el, fratele a întrebat simplu: „Există pocăință, avva?” Și, când a primit confirmarea, „a lăsat coșurile și l-a urmat, a venit la Sketis și, după încercare, a devenit călugăr iscusit”. 

Istorisirea deschide o serie de teme de discuție, toate foarte sensibile. Cele mai importante sunt: vocația, eșecul, posibilitatea schimbării și responsabilitatea. 

Monahismul este consecința unei vocații și are în sine ceva radical. O chemare radicală, la măsura totală a Evangheliei (care adesea riscă să se transforme în fundamentalism, dar aceasta e o altă dis­cuție). Vocația însă nu aduce ga­ran­ția împlinirii ei, ci este doar primul pas pe un drum sinuos, îndelungat, care poate foarte bine să implice căderi, eșecuri, reluări. Mai mult decât atât, în anumite biografii, eșecul pare să fie o componentă necesară, pentru că este baza experienței. În orice parcurs, posibilitatea schimbării este permanentă, ca o sabie cu două tăișuri. Iar pe acest drum asumarea res­pon­sabilităților pentru deciziile luate este în permanență necesară. 

Fratele din apoftegma de mai sus are vocație, dar confirmarea indubitabilă a acesteia apare doar la final. Până acolo rămâne navigarea lentă prin apa densă a incertitudinilor. Iar pe această cale se arată rolul crucial al povățuitorului, care adesea este suficient să fie acolo doar pentru a ne aminti că încă mai este pocăință și că schimbarea este mereu posibilă. 

Posibilitatea schimbării nu înseamnă doar trecerea de la o stare rea, indezirabilă, la una bună, ci presupune și fragilitatea așezării în bine. Adică implică în orice moment posibilitatea, dacă nu cumva chiar probabilitatea căderii. De aceea, la finalul apoftegmei ni se spune că fratele acela a devenit monah iscusit abia după încercare. Nu numai după încercarea prin care a trecut, ci după tot șirul tentațiilor felurite care au urmat și după întoarcerea la Sketis. 

Mai rămâne responsabilitatea. Deciziile noastre au urmări. Ne rănesc pe noi și îi rănesc pe ceilalți. Trăim legați cu multe fire de cei din jur și fiecare gest are consecințe. În cazul fratelui de care ni se vorbește, urmări grele are și decizia de a pleca, dar și decizia de a reveni în mănăstire. Ierarhia priorităților este importantă, dar asta nu ia de pe umeri responsabilitatea faptului de a-i fi rănit pe alții. Pentru aceasta rămâne pocăința.