Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Mira Simian, o scriitoare remarcabilă aproape necunoscută la noi

Mira Simian, o scriitoare remarcabilă aproape necunoscută la noi

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Cultură
Un articol de: Daniela Șontică - 26 Iul, 2021

Mira Simian este una dintre puţinele scriitoare române care au trăit şi s-au afirmat în exilul postbelic. Născută la 16 mai 1920 şi plecată în lumea de dincolo la 2 iulie 1978, ea a fost poetă, traducătoare, pictoriță şi profesoară universitară. A venit pe lume în familia omului politic Dinu Simian din Râmnicu Vâlcea. A urmat Facultatea de Farmacie la Bucureşti. 

S-a căsătorit cu poetul Ştefan Baciu, iar în 1946 au plecat amândoi în Elveţia, unde el primise un post de ataşat de presă la Legaţia Română de la Berna. Soţii Baciu au decis să nu se mai întoarcă în ţară, având în vedere turnura politică de la Bucureşti, astfel încât, în 1949, au cerut şi au primit azil politic în Brazilia. Mira şi-a urmat cu iubire şi devotament peste tot în lume soţul. În 1951, în perioada de acomodare şi căutare a unui rost în Brazilia, Ştefan Baciu îi scria lui Mircea Eliade: „Ducem o grea viaţă de oameni liberi - o viaţă de oameni care nu au vrut să fie lacheii nimănui. Avem toate libertăţile, inclusiv aceea de a muri de foame sau de a nu avea ce face...” Dar nu s-a pus problema să moară de foame. Ştefan Baciu învăţase atât de bine portugheza şi spaniola, încât a putut publica articole în ziarele locale, iar apoi să devină redactor la importantul ziar „Tribuna de Imprensa” din Rio de Janeiro, al cărui director, Carlos Lacerda, a fost considerat cel mai mare gazetar al secolului XX din Brazilia şi unul dintre cei mai buni din întreaga Americă Latină. 

Soţii Baciu s-au mutat din Brazilia, pentru o scurtă vreme, în Statele Unite ale Americii, Ştefan fiind numit profesor de literatură braziliană la Universitatea din Seattle. În 1964, nou-înfiinţata Universitate din Honolulu-Hawaii, care avea nevoie de profesori poligloţi, i-a cooptat în corpul profesoral pe Ştefan Baciu şi pe Mira Simian Baciu. Ea a fost iniţial lector de spaniolă, apoi profesoară de limba franceză. Dacă, între timp, Ştefan Baciu avea o carieră fulminantă de profesor, traducător, gazetar şi scriitor, şi Mira îşi împlinea visul. A făcut studii universitare de literatură, iar la Universitatea din Strasbourg a obţinut un doctorat în franceză despre opera lui Eugen Ionescu. 

Soţii Baciu editau revista „Mele” (care în limba hawaiiană înseamnă „cântec”, „poezie”, „rugăciune”), în care publicau românii din toate colţurile lumii, dar nu numai ei. Mira Simian a fondat societatea „Paul Claudel au Pacifique”, în cadrul întâlnirilor de acolo vorbindu-le studenţilor despre cultura română, punându-le la dispoziţie opere traduse de ea. 

Debutul Mirei Simian ca scriitoare s-a petrecut în 1966 cu volumul în limba română „Farmece”, tipărit la Paris, prin grija lui Virgil Ierunca. Au urmat alte cărţi: în 1976, placheta de versuri „Cântec de frunză” şi volumul de proză „Fata lui Temelie”. A publicat cărţi de poezie şi în limba franceză. A colaborat cu proză şi recenzii literare în importante reviste hispano-americane şi în revistele exilului. Din versurile ei transpar atât dorul de ţară, cât şi trauma provocată de suferinţele părinţilor rămaşi în România: după plecarea ei au fost întemnițaţi de comunişti; tatăl său, un fruntaş al Partidului Naţional Liberal, iar ulterior al celui Ţărănist, a murit în închisoarea de la Sighet, iar mama sa, după eliberare, a trăit într-o sărăcie cruntă. 

În ultima parte a vieţii, Mira a găsit o împlinire artistică şi în pictură, realizând sute de acuarele în care apar locuri din întreaga lume în care a călătorit, inclusiv din România anilor tinereţii. 

În 1971, s-a îmbolnăvit de cancer, iar 7 ani mai târziu părăsea această lume. Pentru a-i suplini într-un fel absenţa, soţul ei a scris romanul memorialistic „Mira”, din care reiese mult mai clar portretul scriitoarei. În testamentul ei, a cerut ca din vânzarea bunurilor personale să se înfiinţeze o bursă la Universitatea din Honolulu pentru studenţii care vor să studieze legăturile dintre literatura română şi cea franceză. 

Citeşte mai multe despre:   Exilul romanesc