Sub semnul jertfei, pentru întregirea României Mari

Cea de‑a VI‑a ediție a Școlii Europene Danubiana „Cultură și civilizație românească, 23‑29 octombrie 2023” s‑a deschis la Colegiul Național „Costache Negri” în prezența celor 40 de profesori și învățători de limba română din Bugeac, Ucraina. La invitația doamnei Antoneta Crudu, președinta Danubiana, au fost prezente și cadre universitare de la universitățile de stat din Chișinău și din Cahul, Moldova din stânga Prutului. Proiectul a fost finanțat de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni.

Deschiderea manifestării s‑a făcut cu rostirea Rugăciunii domnești, Tatăl nostru, într‑un glas și în aceeași limbă. A urmat intonarea Imnului de stat al României, un moment de zile mari, susținut de elevii Liceului de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați. Imnul Ucrainei a fost auzit prin vocile unor refugiați care au reamintit: încă nu a murit Ucraina.

După urarea de bun venit, prof. Andra Ionescu, director al Colegiului Național „Costache Negri” Galați, a reiterat o scurtă istorie a actualului colegiu care își revendică începuturile din fosta Școală Normală de Învățători Rurali de la Ismail, înființată în 1877 și strămutată la Galați un an mai târziu, din cauza împrejurărilor nefavorabile, prin cedarea unei părți din sudul Basarabiei marelui Imperiu țarist, la 1878.

Lucian Andrei, viceprimar de Galați, a salutat participanții și a amintit că, dincolo de vitregiile istoriei, firul care‑i leagă pe românii aflați de‑o parte și de alta a Prutului este limba română. Galațiul este un „acasă” sigur pentru cei plecați din calea războiului din Ucraina.

Prof. univ. Natalia Ursu, administrator al Centrului de Informare al României din cadrul Universității Umaniste de Stat - Ismail, Ucraina, este cea care a însoțit dascălii români din Ucraina la Galați. A vorbit despre necesitățile vitale ale românilor din cele trei județe aflate în componența Ucrainei de astăzi: Cernăuți, Transcarpatica și Odesa. „Suntem în jur de 500.000 de suflete, a treia etnie, care de mai bine de un sfert de veac se confruntă cu lipsa școlilor în limba maternă - româna”, a spus Natalia Ursu. Recenta declarație, la nivel guvernamental, că „limba moldovenească” este, de fapt, limba română aduce o rază de speranță pentru frații români din Ucraina.

La Vovidenia, pomenirea domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Zilele Culturii și civilizației românești au adus multă emoție și recunoștință pentru bravii noștri bărbați care și‑au jertfit viața pentru întregirea României Mari, ideal împlinit la 1 decembrie 1918. La Biserica Vovidenia din Galați, cu binecuvântare arhierească, părintele paroh Gabriel Pelin a săvârșit o slujbă de pomenire a Domnului Alexandru Ioan Cuza (1820‑1873), a familiei sale și a tuturor unioniștilor care au contribuit, prin jertfă și iubire, la „Unirea de bază” din 5 și 24 ianuarie 1859, cum a numit acest important eveniment Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest demers curajos, un loc aparte l‑a avut vrednicul de pomenire Episcop Melchisedec Ștefănescu (1823‑1892), mare patriot, membru în Divanul Ad‑hoc din Moldova anului 1857, fondator și membru titular al Societății Academice Române, înaintașa Academiei Române. El este cel care a fost nevoit să strămute, în 1878, Eparhia Dunării de Jos de la Ismail la Galați, pe fondul acaparării sudului Basarabiei, parte a istoricei Moldove, de către Imperiul țarist. Vlădica Melchisedec este cel care i‑a inspirat pe Domnul Al. Ioan Cuza, pe marii patrioți Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, în înfăptuirea Unirii din 24 ianuarie 1859, după modelul Preasfintei Treimi. Este ctitorul Eparhiei Dunării de Jos, slujind la mila 80 a Dunării între anii 1864 şi 1879, apoi în Eparhia de Roman, până la chemarea la Domnul (†1892).

Despre istoria comună care ne leagă, participanții au aflat în cadrul vizitei la Muzeul Istoriei, Culturii și Spiritualității de la Dunărea de Jos - Galați, unde au rămas impresionați de bogăția de informații și dovezi materiale, păstrate de dorul Basarabiei și al oamenilor care au slujit, cu dragoste și verticalitate, pentru întregirea României Mari.

Întâlnirea de la Galați a continuat în sala Lapidarium, a Muzeului de Istorie „Paul Păltănea” din Galați, unde prof. univ. dr. habil. Cătălin Negoiță, Universitatea Dunărea de Jos, a vorbit despre importanța municipiului Galați în înfăptuirea actului Unirii de la 1859 și despre (i)rațiunile care au dus la cedarea, în 1878, a sudului Basarabiei Imperiului țarist.

Eroii de la Oituz, Mărăști și Mărășești

Întreaga suflare s‑a rugat la Mausoleul de la Mărășești, unde au fost pomeniți eroii din Primul Război Mondial, conduși în luptele de la Oituz și Mărășești de generalul Eremia Teofil Grigorescu, gălățean, născut în 28 noiembrie 1863 la Golășei, Târgu Bujor, județul Galați, de la a cărui naștere se împlinesc 160 de ani. Numit „Străjerul de la porțile Moldovei”, generalul Eremia Grigorescu a trecut la cele veșnice imediat după înfăptuirea României Mari, la 21 iulie 1919, dar a rămas în memoria comunitară a gălățenilor, a românilor drept artizanul - prin fapte, nu doar prin cuvinte - al sintagmei: „Pe aici nu se trece!” El este cel care, prin curaj și prin ordine de luptă inspirate, a înfrânt și a înmormântat „trufia hoardelor lui Mackensen”, feldmareșalul german care își dobândise renumele de „spărgător de fronturi”, nota savantul Nicolae Iorga, în Neamul românesc, 1919, citând notele de război ale generalului Eremia Grigorescu.

Momente emoționante am petrecut la Muzeul Unirii din Focșani, la mausoleul din Focșani și la cel din Mărăști, acolo unde odihnesc întru veșnicie eroii care au apărat Mărăștiul și împrejurimile, în frunte cu generalul Al. Averescu (1859‑1938), gen. Al. Mărgineanu (1871‑935) și alți eroi știuți și neștiuți. La impresionantul monument de la Mărăști, elevii şcolii din comuna Răcoasa, în frunte cu primarul Vladimir Păun, au fost gazdele noastre frumoase și ospitaliere.

Mitropolitul Gurie, apărător al identității românești și creștinești

În contextul manifestărilor de la Galați, conf. univ. dr. Silvia Grossu, de la Universitatea de Stat din Chișinău, redactor coordonator al periodicului Courrier de Moldavie, a prezentat viața și lucrarea Mitropolitului Gurie Grosu (1877‑1943), primul arhiereu ales în scaunul Mitropoliei Chișinăului după Marea Unire din 1918, un ierarh providențial care, între 1928 și 1936, a păstorit românii din stânga Prutului, ducând o aprigă luptă pentru păstrarea identității românești și creștinești, a limbii române și a Bisericii lui Hristos în înstrăinata Basarabie.

Conf. univ. dr. Silvia Grossu a aflat întâia dată despre jertfa Mitropolitului Gurie în 1986, când - cu ocazia unei documentări la Moscova - a găsit într‑o arhivă câteva articole răzlețe ale vrednicului înaintaș. Pas cu pas, a aflat că soțul dânsei este „nepot de bunel al Mitropolitului Gurie”. Cei doi soți au început o muncă de cercetare în arhive, în bibliotecile din spațiul românesc, reușind să scoată la lumină patru volume în care descoperim neodihna vrednicului Mitropolit Gurie Grosu. „Mitropolitul Gurie, misiunea de credință și cultură”, apărut în trei volume (2007, 2016, 2018), cuprinde lucrările de cercetare ale unor participanți la conferințele organizate la Chișinău pe marginea vieții și slujirii vrednicului ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. Un al doilea volum: „Mitropolitul Gurie, operă zidită în destinul Basarabiei”, 2016, și al treilea volum al trilogiei („Mitropolitul Gurie, Procesul și apărarea mea”, 2018) au fost publicate de Editura Epigraf  Chișinău. Volumul IV, „Mitropolitul Gurie și revista Luminătorul”, Editura CEP USM, 2022, a primit concursul părintelui protoiereu Viorel Cojocaru, cu un cuvânt-înainte semnat de Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud.

Ținutul românesc dintre Prut și Nistru din sudul Basarabiei a fost înstrăinat după Războiul ruso‑turc (1806‑1812), prin Pacea de la București (1812), în fapt, acest spațiu fiind răpit de Imperiul țarist sub falsul motiv al „protecției creștinilor” ortodocși, asupriți - la acea vreme - de Imperiul otoman. Teritoriul a fost denumit Bugeac și vizează o regiune de stepă de la hotarul de răsărit al vechiului Principat al Moldovei. La începutul veacului al 19‑lea, românii erau în proporție de 90 la sută. Din 1828, Basarabia și‑a pierdut autonomia, limba rusă devenind obligatorie în administrație, justiție și în toate instituțiile statului. Deznaționalizarea a fost ridicată la rang de lege până la 27 martie 1918, când Basarabia a cerut Unirea cu Regatul României, abia ieșit din colbul Primului Război Mondial. Acest petic de pământ a rămas în componența României Mari până în 1940, când sovieticii au acaparat iarăși prin rapt acest ținut pe care îl ocupă și astăzi.

A dus Crucea neamului său

Viața și lucrarea Mitropolitului Gurie au fost marcate de Golgota pe care a urcat‑o, a coborât‑o și iarăși a luat‑o de la capăt Basarabia istorică. Născut la Nimoreni, în 1877, la botez a primit numele de Gheorghe. A rămas orfan de tată la opt ani, astfel că, la recomandarea preotului Nicolae Meghii din satul Suruceni, a fost școlit la Mănăstirea Curchi, în limba rusă, reținem din mărturisirea sa, preluată în volumul „Mitropolitul Gurie și revista Luminătorul”. „Greu îmi veni mie, moldoveanului, să învăț rusește, mai ales că nu puteam face drept loviturile cuvântului”, va mărturisi peste ani arhiereul Gurie.

A urmat Seminarul din Chișinău și Academia Teologică din Kiev. Tânărul Gheorghe s‑a călugărit la 24 de ani, în 27 noiembrie 1902, la Mănăstirea Noul Neamț, județul Tighina, cu numele Gurie. După ce a fost hirotonit preot, a primit ascultarea de a fi misionar eparhial, moment în care și‑a luat misiunea de apostolat în serios, ducând mesajul Învierii lui Hristos în lungul și‑n latul „guberniei” românești aflate la convergența cu stepa rusească. Sfaturile sale sunt de maximă actualitate: „Iubiți creștini! Cel mai scump, mai frumos dar dat omului de Dumnezeu, prin care el se deosebește de dobitoacele necuvântătoare, este darul cuvântului, darul de a vorbi. Acest dar este dat pentru ca noi să lăudăm și să mărim pe Dumnezeu, Binefăcătorul nostru... Darul grăitului este dat pentru ca noi să putem comunica unii cu alții, să ne spunem gândurile noastre, simțurile și dorințele noastre, pentru învățătura și sporirea noastră în tot ce este bun, frumos și, mai ales, pentru întărirea în credință”, spunea Mitropolitul Gurie.

Încă din tinerețe, tânărul monah a dus crucea grea a conștientizării că românii săi sunt supuși unui intens proces de deznaționalizare, la ei acasă, din partea Imperiului țarist, încă din copilărie el însuși urmând școala în limba rusă, un mare sprijin primind de la părintele Vasile Gobjila. „Când m‑am prezentat întâi la părintele Vasile, mama preoteasă mi‑a zis ca să mă silesc a învăța, că un băiat, învățând, poate să fie ce vrea el, chiar și arhiereu, și întotdeauna să‑i arăt ei notele. În familia părintelui Vasile, eram primit ca și copiii lui... Familia părintelui Vasile era o familie foarte inteligentă și îndurătoare. Părintele Vasile m‑a susținut moral și material, de am putut termina cursul de învățături superioare la Academia din Kiev”.

Din articole de presă, predici și cuvinte de întărire, la diverse evenimente, Mitropolitul Gurie ne aduce în prim‑plan portretele unor români de pateric, frânturi din atmosfera satelor românești din „Basarabia urcată pe Cruce”, cum zice poetul Adrian Păunescu.

Învață‑te, Gheorghieș, a citi cazaniile...

„Învățând rusește, eu nu uitam că sunt moldovean... În biserica de la Ruseștii Noi, slujba se făcea numai în moldovenește (românește, n.r.) de părintele Vasile și de vreo trei dascăli. Dascăli bătrâni, cărunți, învățaseră a cânta și a citi la mănăstire, cântau foarte bine și citeau tot ce‑i pus după ustav (rânduială, n.r.), temându‑se să lepede măcar un stih. Unul dintre dânșii, moșul Toma Codreanu, nu o dată îmi zicea, când citeam eu slavonește: «Învață‑te, Gheorghieș, moldovenește, moldoveneasca ți‑a fi ca o dobândă, pe lângă rusească!» Și eu am învățat a citi... și citeam la norod cazaniile cu glas tare, lămurit și norodul asculta cu mare luare aminte. Fiind totdeauna printre săteni, eu am aflat că sunt foarte întunecați (neînvățați, n.r.), că nu știu nici chiar credința creștinească și mi s‑a umplut inima de jale către norod”.

În susținerea limbii române și luminarea românilor din Basarabia aflată sub robia Imperului țarist, Gurie Grosu a alcătuit primul Abecedar, mai întâi în chirilică, apoi în românește. A editat prima publicație în limba română din spațiul Basarabiei înstrăinată, „Luminătorul”, în 1908. „Am început activitatea mea pentru luminarea poporului, dându‑i un bucher să învețe a citi și o carte de religie, scoțând un jurnal «Luminătorul», cu adaosul Viețile Sfinților. Pentru această activitate curată și sfântă, în folosul neamului meu, am fost declarat «separatist» și învinuit că «lucrez în vederile tăinuite ale regatului de peste Prut». Așa am fost surghiunit din Basarabia în nordul Rusiei.”

Pedepsit, tânărul monah Gurie a fost trimis la mănăstirea din Smolensk, un loc unde își ispășeau pedepsele preoții care ieșeau din ascultare față de Hristos. Vina lui Gurie a fost dragostea față de neamul său, prea obidit, prea prigonit de conjuncturi nefavorabile.

Însingurat de ai săi, între anii 1909 şi 1917, tânărul Gurie a rămas ferm chiar și atunci când Arhiepiscopul Serafim, cel care l‑a alungat din Basarabia, i‑a spus că „este gata să‑l vadă arhiepiscop la ruși, dar - în Basarabia - nici măcar dascăl”. În condițiile vitrege de atunci, singura mângâiere a tânărului Gurie a rămas „necontenita rugăciune către Maica Domnului”. Şi după ani de rugăciune, în mare suferință, departe de ai săi, Gurie arhiereul a avut șansa să se bucure „de mila lui Dumnezeu”, fiind ales Arhiepiscop și devenind apoi primul Mitropolit al Basarabiei, care cerea la 27 martie 1918 unirea cu Regatul României, el fiind ctitor de ţară.

A fost înlăturat din scaunul de mitropolit în noiembrie 1936, după un proces nedrept și mincinos, pus în scenă de Carol al II‑lea. Se știe că acest rege se despărțise de soția legitimă, regina Elena, și trăia nelegitim cu Elena Lupescu. Astfel, în timpul unei vizite la Chișinău, în timpul Sfintei Liturghii, Carol al II‑lea a dorit să intre în Sfântul Altar, deși nu fusese uns rege de Biserică, potrivit rânduielii. În acel context, ierarhul i‑a spus franc, în văzul și auzul sutelor de oameni aflați la Sfânta Liturghie: „Măria Ta! Asta să o faci când vei veni cu coroana pe cap și cu soție legiuită!”, reținem din placheta „Gurie Grosu, Jurnalul unui Mitropolit”, publicat de Arhiepiscopul Calinic al Argeșului. Înlăturat din scaunul de la Chișinău, Mitropolitul Gurie găsi adăpost în țara‑mamă, la Mănăstirea Nămăești, Eparhia Argeșului și Muscelului. În cele trei zile de respiro, el nota, în 6 septembrie 1937, în Cartea de aur a așezării monahale: „Cea dintâi care a vestit sosirea Primăverii Unirii Românilor a fost Basarabia, care prin votul Sfatului Țărei din Chișinău, la 27 martie/9 aprilie 1918 a proclamat unirea pe veci a Basarabiei cu România. După dânsa a urmat unirea Bucovinei și la urmă a Transilvaniei. Între promotorii, deșteptătorii sentimentului național, al conștiinței de neam în Basarabia, sub ruși, am fost și eu, ieromonahul și arhimandritul (pe urmă) Gurie Grossu. Și glasul meu a răsunat pentru unire, când a sosit «plinirea vremii»; când a sunat Duhul lui Dumnezeu asupra omenirii a răsturnat tronuri, a prăbușit împărății (Rusia, Austria, Germania), a eliberat pe cei subjugați...”