Educarea morală a copilului, capodoperă a părinţilor

În sinteticul, dar profundul său tratat, intitulat Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) consideră educarea prin virtute a copilului a fi cea mai dificilă artă, însă ale cărei roade sunt cele mai frumoase şi bogate. În cuvinte memorabile, Sfântul Părinte arată: „Şi doar nu este o artă mai mare ca aceasta. Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a-i forma mintea tânărului? Cel care practică această artă trebuie să fie mai priceput şi mai talentat decât un pictor şi decât un sculptor”.

Dacă într-un alt loc aseamănă sufletul copilului cu un diamant în stare latentă, pură, iar iscusinţa părinţilor de a-l modela, cu meşteşugul căutătorilor de perle de a-l descoperi şi prelucra, comparaţia pentru părinţi, făcută de Părintele antiohian, cu pictorii şi sculptorii de mare vocaţie şi valoare, a străbătut veacurile.

În învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur, preocuparea faţă de creşterea fizică şi dezvoltarea morală a copiilor îi situează pe părinţi şi pe educatori la cea mai înaltă demnitate posibilă, aceea de împăraţi. Precum aceştia trebuie să vegheze la paza cetăţii şi liniştea supuşilor lor, tot astfel şi părinţii au chemarea nobilă, împărătească, de a se îngriji de binele fizic şi spiritual al copiilor lor. Mai mult chiar, prin însuşi actul naşterii copiilor, părinţii devin creatori secunzi sau împreună-lucrători cu Dumnezeu, Cel care, din iubire infinită, le-a adus pe toate de la nefiinţă, la fiinţă. Precum Dumnezeu creează, tot astfel şi părinţii concreează sau împreună-creează cu El.

Părinții trăiesc prin copiii lor

În învăţătura Sfântului Părinte, copiii reprezintă „cea mai mare mângâiere” pe care Dumnezeu a oferit-o oamenilor, după pierderea nemuririi, „toiag” ostenelilor şi bătrâneţilor părinţilor lor, osteneli datorate grijii faţă de copiii lor, nopţilor de nesomn şi clipelor de veghe, privării din partea părinţilor chiar şi de cele mai elementare şi indispensabile bunuri şi lucruri, pentru a oferi copiilor ceea ce este mai bun, mai frumos şi mai înalt. Şi aceasta pentru că părinţii trăiesc prin copiii lor.

Bucuriile copiilor au o rezonanţă mai adâncă în inima părinţilor, după cum, parcă, nimic nu loveşte şi nu răneşte sufletul acestora, precum o fac suferinţa, boala, nereuşita sau nefericirea copiilor lor. Ar fi capabili, ei, părinţii, să îşi dea întreaga viaţă pentru a adăuga chiar câteva clipe vieţii copiilor, să se uite pe ei, spre creşterea şi împlinirea copiilor lor.

Insistând asupra necesităţii începerii educaţiei cât mai de
timpuriu, de la cele mai fragede vârste ale copilului, încă de la primele lor reacţii, deprinderi şi obiceiuri, Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă părinţii cu pictorii şi sculptorii, care au în faţa lor o pânză albă, goală, menită să se transforme într-o capodoperă, pe care să o admire întreaga lume, iar Dumnezeu să se bucure. Sau, dimpotrivă, într-un kitsch grotesc, spre regres general şi osândă veşnică. Tot astfel, părinţii se aseamănă unui sculptor genial, care intuieşte şi vede în bucata amorfă de marmură o viitoare capodoperă sau, în mod contrar, din lipsa sa de iscusinţă, dalta şi ciocanul său distrug materialul care, de altfel, şi în formă brută, ar fi avut valoare.

Asemenea artiştilor de geniu, părinţii trebuie să îşi dea silinţa să desăvârşească operele sau tablourile lor, făcând din acestea icoane minunate, care să reflecte frumuseţea Creatorului, iscusinţa şi responsabilitatea educatorilor. Sfântul Părinte explică astfel ­înalta vocaţie ce le-a fost adresată părinţilor: „După cum pictorii lucrează cu multă grijă şi exactitate tablourile, iar sculptorii statuile, tot astfel şi fiecare tată şi mamă trebuie să-şi dea silinţa pentru desăvârşirea acestor tablouri, acestor icoane minunate ale lui Dumnezeu. Pictorii, în fiecare zi, pun în faţa lor tabloul şi-i dau culorile trebuitoare, sculptorii fac la fel; dau jos ce este de prisos şi adaugă ce trebuie. Or, aşa şi voi, ca nişte sculptori, întrebuinţaţi tot timpul vostru liber spre a ­sculpta statui minunate lui ­Dumnezeu; îndepărtaţi ce este de prisos, adăugaţi ce trebuie şi ­uitaţi-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al ­copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta. Cu multă grijă, în primul rând, alungaţi din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Dar mai ales, înainte de a gusta din acest fel de dragoste, învaţă-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruinţă şi să-şi facă semnul crucii, când spune sau face ceva”.

Un copil educat moral este o icoană minunată a lui Dumnezeu

Părinţii sau educatorii acestui copil sunt împăraţi luminaţi şi artişti de geniu. Opera pe care o creează nu este doar de ei contemplată, ci de întreaga lume şi influenţând-o pentru totdeauna, bineplăcând lui Dumnezeu şi primind de la El răsplata fericirii veşnice sau a mântuirii.

Putem, astfel, constata că nici un tratat de pedagogie, din vechime sau modern, nu i-a ridicat la aşa înălţime pe părinţi şi pe educatori, la demnitatea de împăraţi luminaţi şi artişti geniali, actului educării dându-i o semnificaţie spirituală profundă, nu doar de artă a modelării sufletului copiilor, ci de cale spre mântuire.

Un studiu larg, realizat în urmă cu câteva decade, consemna că, la întrebarea „Ce își doresc copiii pentru ei înșiși?”, aceștia au răspuns că pe primul loc se află iubirea, în sensul de a avea părinți care să-i susțină permanent, iar în aprecierea lor această iubire sună astfel: „Să fiu iubit, indiferent de ceea ce fac”, „Să simt o strânsă legătură cu pă­rinții mei”, „Să simt că părinții mei mă acceptă așa cum sunt”. În al doilea rând, copiii doreau o mai bună comunicare cu părinții lor. În al treilea rând, doreau să petreacă mai mult timp cu aceștia. În al patrulea rând, doreau să aibă parte de mai mult respect din partea acestora și, în fine, în al cincilea rând, doreau o mai mare apropiere emoțională de părinți și familie.

Iar temerea cea mai mare a copiilor era aceea ca părinții să nu divorțeze și, în consecință, ­doreau să-i vadă pe aceștia arătându-și mai multă dragoste și mai mult respect.

Un bun cunoscător al acestor trebuințe de natură afectivă ale copiilor considera că noțiunea și cuvântul IUBIRE, după care tânjesc ei atât de mult, nu se pronunță pe litere I-U-B-I-R-E, ci T-I-M-P, adică timp efectiv, real, de calitate, petrecut alături de aceștia, ascultându-i și susținându-i, iubindu-i și îndrumându-i.