Exemplul lui Alex şi generaţia „fulgi de nea“

La începutul lunii martie a acestui an am citit pe internet un articol în care aflam că un băiat dintr-un sat al județului Botoșani asigură traiul zilnic numeroasei sale familii și greu încercate. Alex, căci despre el este vorba, are 11 ani și, în primele săptămâni de primăvară, își riscă viața mergând în pădure pentru a culege urzici, pe care apoi le vinde în piața centrală a orașului Botoșani cu 2 lei punga. Câștigă într-o zi bună între 50 și 100 de lei, bani care ajung doar pentru mâncare. În acest fel, el își întreține mama și cei patru frați mai mici, din care mezinul are doar opt luni.

Din dorința de a-și ajuta familia, Alex nu se lamentează pentru ceea ce face. Tatăl lui a murit în urmă cu două luni din cauza dependenței de alcool, iar mama lui a rămas fără serviciu, crescându-i singură pe cei cinci copii. Jurnaliștii de la botosaneanul.ro l-au întâlnit pe Alex în piață, în timp ce încerca să vândă patru pungi de urzici. Copilul fără copilărie a povestit că s-a învoit de la școală pentru a putea să vină în piață în acea zi și că cea mai mare dorință a lui este ca mama, care a fost croitoreasă, să-și găsească un loc de muncă.

Este evident că, în istoria umanității, viața nu a fost niciodată un drum lin presărat cu trandafiri. Lumea contemporană, pentru care îi pregătim pe copii, pare a fi una dintre cele mai concurențiale și mai instabile societăți din epoca modernă, deși mulți dintre noi se amăgesc că trăiesc ca în reclame, după marile cuvinte rostite asemenea unei incantații magice: confort, plăcere, simplu, ușor, rapid.

La tot pasul, era consumistă ne oferă facil și generos câte ceva, fiind chemați prietenește cu îndemnuri de genul: vino și tu!, spune da!, sună acum!, încarcă-te cu energie!, participă!, zâmbește!, strălucește!. Și, desigur, să nu uităm sloganul publicitar ce re­de­finește condiția umană: scapă de durere!

Nu știu câte familii mai transmit astăzi convingerea că succesul în viață nu îl absolvă pe copil de un parcurs educațional punctat de voință și muncă. Să aduci pe lume un copil durează nouă luni, iar ca să-l aduci în lume ai la dispoziţie cel puțin 18 ani. Acesta este timpul în care un părinte are cea mai nobilă şi cea mai grea misiune din lume, aceea de a creşte şi educa un pui de om. Şi asta zi de zi, 24 de ore din 24, fără excepţie.

Dacă la creşterea sa avem un sprijin evident în medicii pediatri, nutriţionişti şi alte categorii de un real ajutor, la capitolul educaţie de multe ori suntem pe cont propriu şi, nu de puţine ori, nu ştim dacă ceea ce facem acum îi va fi cu adevărat de folos în viitor. Sunt conștient că fiecare părinte îşi iubeşte copilul, însă fiecare fel de a iubi este diferit, fiecare relaţie părinte-copil este unică şi specială. Avem sarcina de a hotărî permanent ce este mai bine pentru el, dar aici se ascund şi multe capcane de care nici măcar nu ne dăm seama. Uneori este foarte dificil să găseşti acel echilibru între nevoile reale ale unui copil şi limitele noastre ca părinţi.

Pedagogia unei vieţi simple

Copiii de azi cresc într-o lume dominată de ecrane și tehnologie avansată și se miră când noi, ca părinți sau bunici, le spunem că a fost o vreme în care nu exista internet, așa cum noi ne miram când părinții noștri ne spuneau că nu a existat televizor înainte și cum ei se mirau că nu a existat radio înainte. Mulți dintre copiii noștri cred într-un fel că tot ceea ce li se cuvine sau primesc din partea noastră s-a obținut cu ușurință, fără renunțările și sacrificiul generațiilor precedente. Crescând cu o percepție eronată despre realitate, generațiile plăcerii imediate și ale vieții digitalizate cred că viața este ușoară și că fericirea este la îndemâna tuturor, fără să intuiască cât efort se află în spatele unor lucruri pe care le consideră firești și banale. Fără să bănuiască că un stil de viață minimalist, auster și simplu poate să fie, pe termen lung, mult mai de folos în viață decât abun­dența, luxul și hedonismul.

Cunosc copii cărora părinții le-au oferit tot ce își puteau ima­gina vreodată: pantofi și haine de firmă, gadget-uri de ultimă generație, vacanțe scumpe în străinătate, proprietăți cu stil și valoroase, adică infinit mai mult decât aveau respectivii părinți la vârsta când erau și ei copii. Numai că, stupoare! Când aceiași copii sunt rugați de către părinții lor să-și curețe singuri încălță­mintea, să cumpere de peste drum o pâine, să pună vasele murdare în chiuvetă sau să măture o cameră, atunci devin brusc apatici, absenți sau indi­ferenți.

Din fericire, psihologii ne „liniștesc” în privința acestui comportament neașteptat din partea odraslelor noastre răsfă­țate, spunându-ne că ei fac parte din generația „fulgi de nea”, care îi include pe copiii și tinerii hipersensibili, veșnic nemulțumiți, ofensați de cele mai banale lucruri, fragili, cu o capacitate scăzută de a face faţă momentelor dificile din viaţă.

Din punct de vedere evolutiv și istoric, adolescența este vârsta la care tinerii își asumă riscuri și caută aventura, își clădesc idealuri, se pregătesc să dea piept cu viața. Cine credeți că poartă întreaga responsabilitate pentru fragilizarea copiilor noștri? Din punctul meu de vedere, noi, părinții, din cauză că, de foarte multe ori, exagerăm riscurile presupuse de aproape orice activitate pe care ar întreprinde-o. Am devenit atât de protectori, încât le răpim până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă. Totul în numele siguranţei şi în dorinţa de a le „netezi” drumul în viaţă.

Astfel, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce, la un moment dat, împotriva lor. Greutățile și obstacolele vieții au un rol pedagogic aparte în șlefuirea caracterului puternic, nobil și tenace al unui viitor adult. Prin urmare, n-ar fi mai bine ca, din când în când, să le arătăm copiilor noștri exemplul lui Alex din Botoșani, care se mulțumește cu atât de puțin și oferă atât de mult?! Care nu are mâini îngrijite, dar o inimă de aur.