Avva Cleopa, întru lumina cea neînserată

Mari bucurii ne dăruieşte Dumnezeu, cum este şi aceea a întâlnirii unor oameni şi monahi minunaţi, peste care Dumnezeu a revărsat multe din darurile Sale. 

 

Chiar dacă am rămas departe de înălţimea trăirii lor, îmi aduc mereu aminte de râvna şi iubirea fără margini a părinţilor Paisie şi Cleopa de la Sihăstria, pe care i-am întâlnit de multe ori şi pe care i-am admirat şi iubit cu adevărat. 

 

Neîmplinitor al cuvintelor lor, am rămas doar cu amintirile, al căror balsam alină rănile ce le poartă, ca o povară, un fiu risipitor. Aceste amintiri revin adeseori şi bat la poarta sufletului. Când o găsesc ferecată, se îndepărtează, dar revin, doar, doar, o vor găsi altă dată deschisă.

 

Aşa a făcut într-o lungă perioadă marcată de opresiuni şi cumplite umilinţe părintele arhimandrit Cleopa Ilie, unul dintre marii duhovnici români dintr-un veac zbuciumat şi întunecat. A bătut la uşa multor suflete, le-a vorbit ca un părinte, a vindecat răni adânci, a adus multă speranţă şi lumină, până când suferinţele şi anii i s-au adunat ca norii lungi pe şesuri. 

 

L-am vizitat ultima dată pe avva Cleopa cu puţine zile înainte de trecerea dincolo, în casa Părintelui din Ceruri. Era senin şi totuşi schimbat, îngândurat. Vorbea, cum o făcuse şi altădată, despre plecarea la fraţii lui, ale căror morminte se aflau în cimitirul Sihăstriei cu vreo 50 de ani în urmă. Îşi împlinise rânduiala de monah într-o mănăstire pe care a iubit-o, cum n-au iubit-o mulţi, trecuse cu folos pe drumul pământenilor şi se desprinse de lut, de ţărână, încetul cu încetul. Părintele Cleopa a fost un monah cu viaţă sfântă şi rară dăruire Domnului, Bisericii, celorlalţi. Nu s-a legat de nimic trecător, doar inima şi-o legase de Cer şi de netrecătoarea Împărăţie la care râvnise din pruncie şi tinereţe, ca un cerb care aleargă către izvoarele apelor (Psalm XLI, 1). Dacă aş fi realist şi smerit, ar trebui să tac atunci când se aduce vorba de oamenii sfinţi. Las totuşi cale slobodă cuvintelor pentru a nu îngropa de tot amintirile şi bucuriile inimii. 

 

Arhimandritul Cleopa Ilie a trecut la cele veşnice în data de 2 decembrie 1998. Au trecut de atunci 15 ani, nu foarte mulţi, dar nici puţini. Amintirea lui nu s-a stins vreo clipă. El trăieşte încă prin cuvintele rostite şi scrise, prin sfaturi, poveţe şi, mai ales, prin trăirea nepământească. Slovele aşezate pe hârtie doresc să vorbească, cât de puţin, despre un călugăr cum rar a fost în lume, un misionar, îndrumător de obşti şi un sihastru de la cumpăna mileniilor.

 

Părintele Cleopa a fost continuatorul curentului isihast în Moldova şi în Biserica Ortodoxă Română. După Sfântul Calinic Cernicanul, mai mulţi călugări iubitori de rugăciuni şi linişte s-au nevoit în mănăstirile româneşti. Deşi acoperiţi de vălul smereniei, numele şi faptele lor au ajuns până la noi.

 

În Moldova veacului al XX-lea, monahi ca Ioanichie Moroi, Iov Burlacu, Ghedeon Verenciuc, Ioan, fericitul arhiereu, Gherasim Cârjă, Daniil Tudor, Antim Găină, Vichentie Mălău, Ioan Iacob, Teodul Varzare, Ioil Gheorghiu, Vasian Iosub, Paisie Olaru, Casian-Onufrie Frunză şi alţii au continuat tradiţia isihastă şi au adunat în suflete lumină din Lumina cea neînserată.

 

Unora dintre aceştia li s-a recunoscut deja sfinţenia. Altora le va veni, cândva, rândul. În timpul vieţii, aceştia n-au vorbit niciodată despre virtuţile lor, despre darurile diverse pe care le-au primit de la Dumnezeu.

 

Părintele Paisie Olaru, strălucitul călugăr nevoitor al veacului al XX-lea, rugat fiind odată să vorbească despre rugăciunea inimii, afirma: „Ce-i aceea rugăciunea inimii? N-am auzit niciodată de ea!“. Dar el trăia realmente în bucuria şi taina acestei rugăciuni. Aşa au vieţuit ei, într-o autentică smerenie. Se fereau de ochii oamenilor, ştiind că slava lumii acesteia trece mai grabnic decât un vis înşelător.

 

Părintele Cleopa a schimbat istoria Sihăstriei. Înfiinţat în urmă cu 350 de ani de către şapte călugări din obştea Mănăstirii Neamţ, Schitul Sihăstria Neamţului, numit într-o vreme Sihăstria Secului, a fost, şi la propriu, şi la figurat, un loc aproape de Cer, în primul rând, pentru trăirea profundă a călugărilor, pentru împlinirea poruncilor vieţii aspre, sihăstreşti. Dar, şi geografic vorbind, Poiana lui Atanasie şi celelalte locuri dimprejur erau foarte aproape de Cer. În acest loc cu tradiţie isihastă a venit şi fratele Costache Ilie. Originar din ţinutul Botoşanilor, regiune care a dat Bisericii noastre atâtea nume cunoscute, cum ar fi Sfântul Ioan Iacob, patriarhul Teoctist Arăpaşu, Paisie Olaru, Pangratie Drăguţu, Ghedeon Verenciuc, Dionisie de la Colciu etc., şi-a îndreptat paşii mai întâi la Cozancea şi apoi la Sihăstria. Aici, protosinghelul Ioanichie Moroi, egumen nevoitor şi neîntrecut rugător, l-a primit şi l-a trimis la „Academia“ de la Piciorul Crucii, la stână. Acolo, părintele Cleopa a descoperit universul teologiei, a citit mult şi s-a pregătit pentru a fi păstor de suflete. Ioanichie Moroi a dorit să-i urmeze în egumenie şi, împotriva voinţei obştii, care nu-l dorea la început, monahul Cleopa a devenit egumenul Sihăstriei. Hirotonit în Lavra de la Neamţ, condusă atunci de un arhiereu, părintele Cleopa „a apucat plugul de coarne” şi nu s-a mai uitat înapoi. Obştea şi-a mărit numărul, faima schitului a ajuns la urechile patriarhului Nicodim Munteanu, care, bine sfătuit de arhimandritul Teofil Pandele, i-a acordat rang de mănăstire.

 

Următorul patriarh, Justinian Marina, auzind şi el de lucrarea misionară a stareţului Sihăstriei, a vrut să-i încredinţeze stăreţia Neamţului, dar, până la urmă, arhimandritul Cleopa s-a îndreptat cu o ceată de monahi către Slatina, ctitoria lui Lăpuşneanu din apropierea Fălticenilor. A fost, poate, cea mai rodnică perioadă de lucrare a părintelui Cleopa. Slatina a devenit o lavră cu monahi vestiţi, neîntrecuţi cântăreţi, călugări şcoliţi şi duhovnici mari, care au primenit duhovniceşte faţa întregului ţinut. Venit din valea strâmtă a pârâului Secu, pe albia căruia se ajungea cu dificultate la Sihăstria, părintele Cleopa şi sinodia sa s-au făcut cunoscuţi lumii la Slatina.

 

Privegheri după rânduială, Sfânta Liturghie săvârşită zilnic, predici, rugăciuni, spovedanii, şcoală monahală, găzduirea şi ajutorarea pelerinilor, fapte caritabile şi, mai ales, mărturia unor înalte trăiri au făcut din Slatina o mănăstire cum nu mai era alta în Moldova şi poate chiar în ţară.

 

A început apoi furtuna. Încercări grele s-au abătut asupra mănăstirilor şi a slujitorilor lor. Furia comunistă s-a izbit mai întâi de cei mai înverşunaţi duşmani, călugării. Alungaţi din mănăstiri, dezbrăcaţi de veşmintele monahale, fără adăpost, unii dintre ei arestaţi, călugării au pribegit pe drumurile vieţii acesteia. Unii dintre ei au murit departe, în lume. Alţii s-au pierdut în marea învolburată a existenţei pământeşti.

 

Părintele Cleopa, arestat la început, a apucat calea codrilor din munţi. Acolo s-a rugat mult, a scris pe rădăcina fagilor, după cum mărturisea, şi a fost aproape de Dumnezeu. Spunea uneori că în acei ani a primit semne minunate pe care noi, oamenii de rând, nu le putem înţelege.

 

A revenit apoi la Sihăstria, la iubirea sa dintâi, unde a dorit să-şi sfârşească zilele vieţii pământeşti. 

 

Prin anii 1977-1978, l-am întâlnit prima dată. Vocea lui, inconfundabilă, se auzea din faţa chiliei unde vorbea oamenilor. Zeci şi uneori sute de credincioşi urcau cărarea care ducea la chilia din deal. Îl avea vecin şi ucenic pe părintele Varsanufie Lipan, duhovnic iscusit şi aspru. Dimineaţa, după isprăvirea citirilor din canoanele călugăreşti, părintele ieşea în cerdac şi vorbea cu oamenii. La fel şi după Vecernie, adeseori până noaptea târziu. Vinerea dimineaţa, spovedea. Veneau călugări din obşte şi chiar mireni. Rămânea la spovedanie două-trei ceasuri. În vremea aceea, părintele Paisie Olaru era şi el în putere şi mulţi călugări se spovedeau la Cuvioşia Sa. (va urma)