Caligrafia ca act sacru

„Ce faci, papa Vasile? Scrii despre cele sfinte? Şi eu caligrafiez pământul cu săpăliga mea“, îi spune Gheron Mitrofan de la Schitul Ivirilor arhimandritului Vasilios.

Străduinţa monahilor pentru frumuseţe - în toate, nu numai în ale scrisului - este chiar rostul vieţii lor. Frumuseţea vieţuirii filocalice în Sfântul Munte (dar nu numai acolo), sfinţenia şi frumuseţea chipurilor călugărilor dublează frumuseţea naturală, exterioară a locurilor. Dumnezeu este creatorul frumuseţii, universul este cosmos-podoabă, armonia lumii şi frumuseţea făpturilor reflectă frumuseţea necreată. Frumuseţea ca dar dumnezeiesc a fost pierdută de om prin păcat. Dar iată cum monahii se străduiesc să recâştige frumuseţea şi viaţa lor este tot o caligrafiere în cartea vieţii. Ei cântă astfel: „Cu frumuseţea pocăinţei străluceşte smeritul meu suflet“ (Octoihul Mare). Pocăinţei îi urmează curăţia şi luminarea, împărtăşirea de Hristos, Care le umple viaţa de frumuseţe. Inundat de iubire şi frumuseţe, Sfântul Simeon Noul Teolog cântă astfel: „Fiind întreg încurcat, mă săruţi cu drag,/ mi te dăruieşti mie întreg,/ şi sunt plin de iubire şi frumuseţea lui/ şi mă umplu de desfătarea şi dulceaţa dumnezeiască. Sunt schimbat în lumină, particip la slavă/ şi se luminează faţa mea ca şi dorul meu/ şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină./ Atunci se săvârşeşte frumuseţea frumuseţilor“.

Îmi amintesc că în clasele primare aveam ca obiect de studiu caligrafia. Abecedarul, după care am învăţat, era plin de gânduri frumoase şi de modelul unei scrieri alese. Dar nu eram conştientă de finalitatea educaţiei mele, de rostul scrisului frumos. Acum există abecedare din care copiii învaţă cum bunicul îşi trimite nepotul să îi cumpere ţigări. Mi se pare absurd să înveţi să caligrafiezi aceste gânduri.

Pe de altă parte, utilizarea excesivă a calculatorului de către elevi duce la o lipsă de exerciţiu atât a gândirii, cât şi a lecturii şi a scrisului. Elevii aproape că nu mai au deprinderi nici ale scrisului frumos, nici ale lecturilor bune, edificatoare. Le lipseşte reflexivitatea dobândită ca urmare a întoarcerii spre sine prin lectură.

Poate că ar trebui să ne întoarcem la înţelesurile vechi. De altfel, orice ştiinţă trebuie să facă o reevaluare a fundamentelor sale. Luând în considerare modelul vieţii monahale, prin care se dobândeşte frumuseţea, am da vieţii noastre mai curând un scop filocalic decât unul utilitar. Ar fi necesar un abecedar din care copiii să înveţe să gândească creştineşte, şi scrisul să fie în mod necesar frumos, ca păstrător de gânduri sfinte. De altfel, scrisul, ca orice activitate a omului, trebuie însoţit de rugăciune. Nu poţi merge la biserică cu pomelnicul scris la calculator. Scriind de mână fiecare nume, te rogi pentru persoana respectivă, i-o oferi în dar lui Dumnezeu.

Trebuie redobândit respectul pentru scris, şi aici ar fi rolul şcolii. Scrisul e un lucru sfânt, un ritual. Cel ce scrie arată simbolic, cu degetele şi cu palma, taina Sfintei Treimi, a Întrupării, a punerii în mormânt şi a Învierii lui Hristos. Chiar şi atunci când scriem texte care nu sunt religioase, prin caligrafie arătăm simbolic taina morţii şi a Învierii lui Hristos.

Scrisul e teologie. Iată cum povesteşte părintele Virgil Gheorghiu, în cartea sa Cum am vrut să mă fac sfânt, despre învăţătura primită în copilărie de la tatăl său preot în ceea ce priveşte scrisul frumos: „Scrisul arată mai întâi simbolul Sfintei Treimi. Se spune: ‹‹La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu. Şi Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin Cuvânt s-au făcut››. Când scrii un cuvânt, naşti din tine însuţi cuvântul tău, aşa cum Dumnezeu L-a născut pe Fiul Său. Cuvântul pe care l-ai scris ia apoi chip în literele caligrafiate. Aşa cum Hristos a luat chip de om. După care, cuvântul, logosul născut de tine, moare ca Hristos pe cruce în rândurile pe care le-ai caligrafiat. Mai târziu, tu însuţi sau un altul va citi cuvântul scris. Şi cuvântul născut din nimic de către tine, şi aşezat în scris prin caligrafiere, aşa cum Hristos a fost aşezat în mormânt, va învia în gândul altui om.

Cuvintele scrise pot deveni case, dacă sunt scrise de arhitecţi, maşini dacă sunt scrise de inventatori, lacrimi sau strigăte de bucurie dacă sunt scrise de poeţi… Orice scriere este un simbol al creaţiei ieşite din nimic, al morţii şi al învierii prin cuvânt. Orice caligrafie e o teologie, o cunoaştere a lui Dumnezeu…“.

Aceste explicaţii i s-au întipărit în aşa măsură în minte copilului Virgil, încât fiecare literă scrisă sau tipărită îi aducea aminte de mormântul lui Hristos, iar scrisul nu era pentru el o datorie, ci un act sacru.

Ideea sacralităţii scrierii şi a cuvântului creator a fost preluată în literatura română de generaţia â60. De pildă, pentru poeta Constanţa Buzea, „poezia n-a fost altceva decât/ o dezlegare întru suferinţă, o libertate/ fără teritorii, cuvântul ei ca şi Cristos/ ce ia asupră-şi chinul şi-l îndură.“ (Despre oboseală, volumul Netrăitele II).

Ana Blandiana se întreba într-un poem: „Ce este înainte/ sau după sfârşitul alfabetului: Tot litere? Tot litere? Tot litere?“ (Litere, volumul Stea de pradă). Lui Nichita Stănescu, cuvântul, despre care spune în Cartea de recitire că este „partea cea mai rezistentă a biologiei umane“, „ceea ce rămâne din lucruri“ după ce lucrurile pier, i-a stârnit imnuri, meditaţii, elegii. Putem vorbi la acest poet despre o aventură în cuvânt, nemaiîntâlnită până la el. Criticii amintesc de-metafizicizarea şi de-mitizarea cuvântului la Nichita Stănescu, care spune că a rămas repetent (la modul metaforic) în clasa întâi primară din ciudăţenia de a nu fi putut înţelege şi accepta că „vorbirea arborilor, a pietrelor“ se poate şi transcrie în semn.

Arghezi face apel la „ruperea“ semnului Cărţii: „Sfărâmă cuvântul. Cuvintele-s goale“ (Inscripţie pe Biblie în Cuvinte potrivite).

Am dat aceste exemple din literatură, chiar dacă abordarea lor nu este întotdeauna ortodoxă, pentru a dovedi preocupările pentru cuvânt pe tărâmul literelor. Facem diferenţa între faptul că în poeţi se manifestă omul, în sfinţi se face prezent Dumnezeu Însuşi; între frumuseţea văzută, creată şi frumuseţea frumuseţilor despre care scrie Sfântul Simeon Noul Teolog. Dar pentru cei mici, pentru tineri, este importantă cunoaşterea scării valorilor. Şi să nu se creadă cumva că Ortodoxia este cumva împotriva culturii. Atunci pe mulţi i-ar pierde, iar Domnul nu are pe nimeni de pierdut.

După o zi obositoare de lucru, joi, 30 aprilie, atmosfera religioasă creată de muzică şi poezie în sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor ne-a ridicat sufletele. Hrana spirituală a fost îndestulătoare pentru participanţi, locuitori obosiţi ai Capitalei. Ne-au bucurat cu textele lor, poetice sau muzicale, poeţi consacraţi sau debutanţi şi cantautori cunoscuţi.