Când boala poate deveni „tămăduitoare”

Anual, la data de 4 fe­brua­rie, se marchează Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului cu scopul de a implica un număr cât mai mare de persoane care să vorbească despre cancer și despre modul de combatere a lui căci, din păcate, această boală devorează zilnic, pe plan mondial, mii de vieți. În România, spun unele statistici, există peste 500.000 de bolnavi înregistraţi. Anual, milioane de persoane din întreaga lume primesc teribilul diagnostic. Surse medicale susțin că se întâlnesc peste 200 de tipuri de cancer, fiecare cu simptome, cu metode de diagnosticare şi tratament diferite. Necruță­toarea maladie a devenit atât de îngrijorătoare, încât Uniunea Internaţională pentru Controlul Cancerului (UICC), organizaţie neguvernamentală care uneşte comunitatea de luptă împotriva cancerului, a numit ziua de 4 februarie drept Ziua Mondială de Luptă Împotriva Cancerului, când se încearcă, prin diferite mijloace, conștientizarea populației privind prevenirea, dar și combaterea acestui adevărat flagel. În pofida tuturor eforturilor, previziunile specialiș­tilor nu se arată deloc îmbucurătoare, căci se estimează că în viitor decesele provocate de cancer vor deveni principala cauză a mortali­tății pe plan internațional.

Nu cred că se află cineva printre noi care să nu fi avut o cunoștință plecată din această viață, poate prea devreme, din pricina unei forme de cancer ori să nu fi cunoscut persoane ce au primit neîndurătorul diagnostic. Auzind astfel de vești, ne cuprinde compasiunea, uneori chiar neputința, căci neoplasmul nu cruță pe nimeni: îi cad victime oameni de rând, persoane publice, vedete, politicieni, preoți, călugări, intelectuali, oameni simpli, de la vârste fragede până la cele mai înaintate. Este cu adevărat o situație îngrijorătoare, determinându-ne să ne reevaluăm modul de viețuire și ali­men­tație, evitând, pe cât posibil, cau­zele declanşatoare ale nemiloasei maladii.

 Pe lângă dramatismul durerii în sine, suferindul se vede cuprins de chinuitoarea preocupare de a alege între numeroasele rețete sau medicamente convenționale, terapii ori regimuri alimentare. Alături de acestea, de ceva vreme se observă tot mai des încercarea de tratare a pacienților neoplazici prin credință, spirit combativ, nestrămutată nădejde în vindecare. Este bine să luptăm cu boala folosind toate mijloacele științifice, dacă ele nu contravin credinței și moralei creștine de recăpătare a sănătății, căci Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Dumnezeu ne-a dat ierburile pământului și doctoriile pentru a ne îngriji trupul; a prevăzut îngrijirile doctorilor față de bolile trupului”.

De-a lungul dramaticului maraton înspre însănătoşire din orice fel de boală a trupului ar fi bine să nu uităm de multele sfaturi lăsate de Sfinții Părinți în privinţa suferinței și a asumării ei, recunoscând faptul că fiecare dintre noi reacționăm diferit în fața durerii. Adeseori, omul aflat în încleştare cu moartea se apropie mai mult de Dumnezeu, de „pârghiile” lăsate de El spre a se hrăni cu har aducător de milă, pace și binecuvântare. Alții devin îm­pietriți la inimă, își risipesc și bruma de credință avută ori chiar Îl învinuiesc pe Dumnezeu de îmbolnăvirea lor. Mai există însă o categorie: cei ce refuză tratamentul medical, apelând exclusiv la propriile resurse de vindecare ori la puterea credinței. Pe ei, Sfântul Teofan Zăvorâtul îi avertizează că se găsesc în pericol de a cădea în mândrie, care este mai grea decât însăși boala fizică. Atunci când cancerul ori altă maladie nu poate fi stârpită, tot Sfântul Părinte ne învață: „Cei ce rabdă cu supunere necazurile și bolile stau în rândul mucenicilor”. Sfântul Tihon ne arată că doar în suferință vom afla ce fel de credință avem: vie ori doar una teoretică; de asemenea, ne încredințează că „Domnul nostru nu va lăsa ca răbdarea suferinței să rămână nerăsplătită”. În același duh, Sfântul Macarie de la Optina ne lămurește că în boală, „pe măsură ce piere omul cărnii, omul duhovnicesc se înno­iește”.

Nici pe bolnavii cu credință statornică nu îi ocoleşte chinuitoarea întrebare: „De ce am căzut tocmai eu pradă cancerului?” Un posibil răs­puns ar fi că și cancerul sau o altă suferință nevindecabilă se dovedesc mai trebuincioase în vederea mântuirii decât sănătatea. Pentru ca afirmația noastră să nu rişte a fi catalogată drept scandaloasă, se impune să facem o precizare capitală: poți deveni locuitor al Împă­răției lui Dumnezeu fiind bolnav fizic. Bunăoară, numeroşi sfinți au înfruntat boli grele: Sfântul Nectarie a suferit de cancer, iar Sfântul Serafim de Sarov, către apusul vieții pămân­tești, avea ulcerații deschise la picioare. Condiția sine qua non pentru mântuire este ca sufletul să rămână sănătos, chiar dacă durerea devorează trupul. Dintr-o astfel de perspectivă, am putea considera boala drept o cruce. Or, Sfinții Pă­rinți ne învață că fără o cruce nu vom reuşi să dobândim mântuirea. Tot ei ne spun că boala asumată creștinește reprezintă un fel de busolă, indicându-ne locul unde ne aflăm în drumul către Cer. Undeva în Filocalie se afirmă un lucru greu de acceptat: boala reprezintă uneori o lecție de la Dumnezeu, sprijinin­du-ne în urcușul nostru duhovnicesc, dacă o primim cu răbdare şi cu încredere în purtarea de grijă a Domnului. Sfântul Ambrozie ne îndeamnă să nu socotim suferința fizică drept o piedică în dobândirea mântuirii.

Din această perspectivă, cancerul poate fi considerat o maladie tămăduitoare, căci toţi cei afectați de ea, rămânând statornici în credință și în mila Taumaturgului Desăvârșit, Hristos Dumnezeu, primesc puteri să lupte cu afecțiunea, având bune nădejdi de însănătoșire, dar concomitent își pot tămădui sufletele de orgoliu, mândrie și necredință.