Cei care nu știau dacă se mai întorc acasă

Odată cu fuga lui Ceau­șes­cu, acum 35 de ani, prima parte a revoluției din Decembrie 1989 se încheiase cu victoria românilor față de sistemul care-i subjugase vreme de peste patru decenii și-i adusese la disperare - de foame, frig și frică - în anii 1980.

Chiar dacă și ulterior manifes­tanții, cu mult mai mulți decât înainte de decolarea elicopterului de pe clădirea CC, au continuat să se afle în bătaia focului, ba chiar - lucru nelămurit până azi - numărul mor­ților a fost de cinci ori mai mare decât în zilele anterioare, era clar că sistemul a căzut, ceea ce face cu atât mai bizară înverșunarea „tero­riștilor”, dintre care n-avea să fie iden­tificat clar și condamnat nici unul.

Oricum, ceea ce a urmat a fost o uriașă sărbătoare populară, cu milioane de participanți. Sărbătoare care, mai ales ținând cont de tot ceea ce a urmat, a pus cumva în umbră curajul incredibil al celor câteva sute, apoi mii de oameni care au ieșit în stradă la ora la care nimeni nu știa cum se va termina. După aceea, a părut evident că așa trebuia să se termine, mai ales că sistemele comuniste se prăbușiseră în toate statele-satelit al Moscovei, și nici Moscova, ca să parafrazăm o vorbă a lui Mark Twain, nu se sim­țea prea bine.

Dar pentru cei ieșiți în stradă în 16-20 decembrie la Timișoara și 21-22 în București nimic nu era evident. În orice moment puteau să înceteze să mai existe, să fie uciși, fie de gloanțe, fie călcați de vreun vehicul militar, așa cum s-a și întâmplat, de altfel, cu 1.116 dintre ei, sau „doar” să fie răniți, cum a fost cazul cu 4.089 de oameni, sau „doar” arestați și bătuți - 1.245 numai în București, numărul total, pe țară, nu se cunoaște.

Ei au riscat totul. Nu doar viața și integritatea lor fizică, ci și situația familiilor lor, căci orice sistem totalitar e răzbunător și-i urmărește până-n pânzele albe pe toți cei care l-au enervat, cu neamurile lor cu tot. Chiar și atunci când n-au fost omorâți protestatarii sau liderii lor, precum în 1987 la Brașov, aceștia din urmă au fost deportați prin toate colțurile țării, să li se piardă urma și sămânța revoluționară. Doar că, acolo unde au ajuns, au fost întâm­pinați cu dragoste, admirație și recunoștință! Căci telefonul fără fir funcționa cu mult înainte de apariția telefoniei mobile și, în ciuda tuturor amenințărilor, adevărul se afla întotdeauna și era prețuit ca atare.

Noi, azi, nu avem nevoie de nici un curaj ca să spunem public ce credem și ce vrem. Ba chiar am căzut un pic în extrema cealaltă, vărsându-ne pe rețelele de socializare toate micile noastre frustrări și obsesii.

În același timp, n-avem nevoie să ne șoptească la ureche cineva ce s-a-ntâmplat ieri la București, Bra­șov sau Timișoara. Ba chiar aflăm prea multe și nu prea știm cum să ne dăm seama ce este și ce nu este adevărat.

Dar atunci totul era posibil și nimeni nu știa cum se vor termina evenimentele.

Când se împlineau 30 de ani din Decembrie 1989, Ziarul Lumina a fost la Timișoara și a stat de vorbă cu participanții la revoluție, inclusiv preoți care s-au aflat în primele rânduri.

Acum, 35 ani mai târziu, ar fi frumos ca noi toți să facem măcar atât: să conștientizăm și să nu uităm că oamenii aceia nu știau dacă se vor mai întoarce vreodată acasă.