Dragomirna, loc al sfinților și al luminii

Țara noastră, dar și lumea întreagă abundă de locuri strălucitoare, în care Lumina este la ea acasă, iar oa­menii se transformă în vase ale Luminii. Cum îi este propriu Luminii, alungă întunericul din lume, iar cei care o primesc fac din propria viață făclie, pe care o împart tuturor celor pe care-i întâlnesc, pentru ca toți să fie fii ai Împărăției neînserate.

Un asemenea loc luminat este Mănăstirea Dragomirna, din ținutul Sucevei, fiind cunoscută în întreaga lume pentru frumusețea care a prins forme în zidirile dăltuite în piatră și rugă, precum și pentru istoriile ce s-au scris și păstrat până la noi. De bună seamă, vor fi fost și alte istorii nescrise, pe care Dumnezeu Însuși le cunoaște, care poate au rămas undeva consemnate și strigă în tăcere, așteptând să fie scoase la lumină.

Zveltă și impunătoare, captivează de la prima privire a turlei bisericii, scăldată în lumina unei frumuseți rar întâlnite. Lucru săvârșit cu multă dăruire, acest lăcaș de închinare este un simbol pentru întreaga epocă a Mitropolitului Anastasie Crimca.

Lumina pătrunde în fiecare colțișor al ei, oferind măreție și strălucire elementelor sculp­tate cu pricepere, iar frumusețea zidurilor reprezintă fără îndoială materializarea sentimentelor înalte ale celor care au înălțat-o.

Din cele consemnate în istorie, asociem mănăstirea cu marele ei ctitor, Mitropolitul Anastasie Crimca, nu doar un inspirat arhitect, ci mai ales un oștean al Duhului, un truditor al rugăciunii, un izvoditor de manuscrise preți­oase și un dăruitor de lumină. În vremurile grele în care a păstorit, i-a îndemnat pe oameni să fie următori ai cuvintelor Evangheliei, marele său merit fiind acela de propovăduitor neobosit al cuvintelor vieții veșnice.

A rămas în amintirea posterității prin măiestria chinoviei de la Dragomirna: cea mai înaltă biserică cu dantelărie în piatră, nemai­întâlnită în arhitectura bisericească românească. Trăinicia zidurilor, frumusețea locului se datorează, prin rânduiala lui Dumnezeu, marelui ierarh, ctitor, arhitect și cărturar care și-a pus sufletul pentru zidirea cea inspirat izvodită, dar și pentru păstoriții săi.

Dragomirna a mai avut alți oșteni care au slujit-o cu totală credință și dăruire.

Lui Anastasie Crimca i s-a adăugat Sfântul stareț Paisie Velicicovschi, care, atunci când a venit de la Athos, s-a așezat în această mănăstire. Călugării lui au îmbogățit rânduielile și au transformat zilele în osteneală sfântă, iar nopțile în zi, rugându-se mult și înaintând duhovnicește, adunând pietrele și faptele într-o uluitoare armonie a zidirilor materiale și spiritualicești. Cu milă și bunătate de sfinți, au întors suferințele nevoințelor, transformându-le în bucurie și frumusețe pentru cei din jur.

Veniți de la Athos, din împărăția frumu­se­ților, cu icoane, picturi și planuri de construcții unice, monahii starețului Paisie s-au cuminecat la rândul lor din frumusețile locului, pentru că Dragomirna avea și alt fel de comori.

Dacă nu ar fi survenit vremurile aprige, când Bucovina a fost alipită Imperiului Austro-Ungar, în anul 1775, istoria marelui stareț Paisie Velicicovschi s-ar mai fi scris încă acolo, atât cât ar fi rânduit Dumnezeu să o facă.

Au urmat zile grele. Imperiul Austro-Ungar nu a mai îngăduit Ortodoxiei să se manifeste cum se petrecuse până atunci. Mănăstirile au trecut printr-o evidentă mișcare de regres administrativ. Obștile au scăzut, unele au fost închise, altele abia au supraviețuit, iar marile lavre ale Bucovinei au rămas în imposibilitate, unele închizându-se, altele abia reușind să mențină candela aprinsă în lăcașurile ctitorite de marii domnitori.

După ce Bucovina s-a alipit de pământul României Mari, au început ca lucrurile să se așeze firesc. Cu toate acestea, anii trecuseră, iar rănile provocate de înstrăinare și nedrepte hotărâri au rămas deschise. Cu greu s-a reușit refacerea trăirilor monahale în Bucovina. Și totuși, printr-o grea luptă și jertfă de sine, monahii au dăruit pe Altarul Bisericii ce aveau mai de preț: viața și năzuințele lor. Așa s-au refăcut mănăstirile, iar Dragomirna s-a numărat printre cele care au luptat și încă trudesc întru aceasta.

Numelor cunoscute din istoria Mănăstirii Dragomirna li s-a adăugat, îndată după Decretul 410/1959, cel al unei starețe vrednice și harnice: Iulia Aramă. A venit la Dragomirna după ce mănăstirea, trecută prin umilințele înstrăinării austro-ungare, fusese transformată în obște de monahi pentru o vreme. Erau multe de făcut.

Maica Iulia s-a născut la 24 februarie 1920, în satul Dracșani, comuna Sulița, județul Botoșani, în aceeași comună în care s-a născut și marele duhovnic român, arhimandritul Cleopa Ilie. A primit la botez numele de Elena, fiind primul dintre cei 15 copii pe care i-a avut evlavioasa familie a lui Ioan și Ecaterina Aramă.

Viitoarea stareță a Dragomirnei a îmbrățișat viața monahală la vârstă fragedă. Pentru prima dată, la șapte ani, copila mergea în vizită la Mănăstirea Agafton, la mătușa ei, monahia Fevronia, aprinzându-se în sufletul ei curat de copil dragostea spre a-I sluji lui Dumnezeu. Revenea la Agafton cu dor după viața călugărească, rămânând aici și câte două-trei luni. După ce a împlinit 11 ani, în anul 1931, a in­trat ca ucenică ascultătoare la Mănăstirea Agaf­ton. La 18 ani, sora Elena a îmbrăcat rasa, camilafca și a primit metaniile, devenind ra­sofora Teofana. Starețele Mănăstirii Agafton, arhimandritele Evelina și Agafia, au îndrăgit-o pentru osârdia la lucrul mâinilor și pentru nevoința învățării de la strană. În 1948, raso­fora Teofana a depus voturile monahale, primind numele Iulia.

Mitropolitul Moldovei și Sucevei Iustin Moisescu, într-o perioadă de restricții și convulsii generate de regimul de tristă amintire în societatea românească, a chemat-o la Dragomirna. Aducea cu sine tradiția Agaftonului, care, până la decret, fusese una dintre marile mănăstiri ale Moldovei, alături de Agapia și Văratec. Sute de călugărițe erau acolo. Obștea de la Agafton constituia o adevărată academie, unde viețuitoarele învățau, în școala monahală, rânduiala slujbelor, ținută cu punctualitate și râvnă multă, astfel încât, în acele mănăstiri care aveau nevoie de personal monahal tânăr, Agapia, Văratecul și Agaftonul ajutau, îndrumând, cu dărnicie, dintre ostenitoarele lor către acele locuri văduvite de obști.

Monahia Iulia Aramă purta cu ea virtuțile filocalice ale Mănăstirii Agafton, care-l uimise și pe cunoscutul pelerin Mihai Eminescu, dintre care amintim taina credinței sfinte, ascultare, punctualitate și dragoste față de locul care frământase frumusețe și echilibru în acel spațiu. Cu ea au venit câteva maici, iar numărul celor care doreau să îmbrățișeze viața monahală a cunoscut o anumită creștere. Mănăstirea Dragomirna, deși nu mai avea soborul sau faima altor vetre monahale cu obște impresionantă, a fost, în vremea respectivă, o mănăstire vie și luptătoare. Astfel, putem afirma fără tăgadă că stareța Iulia Aramă s-a numărat printre marile starețe ale Moldovei.

Dragomirna a devenit, alături de mănăstirile Sucevița și Moldovița, cetăți de apărare ale Ortodoxiei și pepinieră pentru monahismul firav, dar bine altoit pe tradiția veche, care renăștea după decretul ce decimase viața monahală, inclusiv în Bucovina.

Printre realizările stareței Iulia Aramă se cuvine a fi amintită restaurarea mănăstirii. Desigur, marele merit i-a aparținut Mitropolitului Iustin Moisescu, care a inițiat lucrările acelor vremuri, întâlnindu-se cu mai-marii zilei, solicitând cu celeritate fondurile necesare, care, în pofida unei opoziții cunoscute a regimului comunist, s-au acordat în mod neaștep­tat. Mitropolitul Iustin Moisescu a fost prezent, adeseori, pe șantierul de la Dragomirna, cum a procedat și la celelalte mănăstiri moldave. Observa cu atenție mersul lucrărilor, dădea sfaturi inspirate și lua cele mai bune hotărâri. Aceasta s-a datorat și conlucrării eficiente cu stareța Iulia Aramă, care era evlavioasă, atentă, chibzuită și deosebit de râvnitoare.

De loc din ținutul Botoșanilor, patria călugărilor cu viață sfântă, între care părinții Paisie Olaru și Cleopa Ilie, monahia Iulia Aramă a mers pe aceeași cărare a dreptei credințe. Le-a inspirat ucenicelor ei duhul slujirii Bisericii și responsabilitatea împlinirii voturilor monahale. O deosebită atenție a arătat tezaurului inestimabil, arhitectural și duhovnicesc al Dragomirnei.

S-a bucurat să vadă că, în perioada stăreției sale, mănăstirea arăta la fel de luminoasă ca în vremurile de demult și că, timp îndelungat de acum înainte, avea să ducă mesajul ctitorului ei, dar și celor care au urmat în istoria de patru veacuri a acestui loc binecuvântat.

Am fost și eu pelerin la Mănăstirea Dragomirna în vremea stareței Iulia Aramă. Am avut un coleg de seminar, ajuns mai târziu profesor și director al Seminarului din Dorohoi, preotul Constantin Muha, timpuriu plecat către cer, nepotul maicii Iulia. Nu doar simplul fapt de a fi coleg cu nepotul stareței Iulia Aramă, ci atenția pe care o arăta față de pelerinii și puținii elevi ai singurei Școli de Teologie din Moldova de atunci, Seminarul de la Mănăstirea Neamț, m-a făcut să am la inimă Mănăstirea Dragomirna.

Am descoperit, întotdeauna, căutând spre vârful turlei Pantocrator din vestita chinovie ori spre frumusețea zidurilor și a interioarelor păstrate din vremea ctitorului, cu note arhitecturale de noblețe apuseană, împletită cu arhitectura moldovenească, un simțământ de mulțumire că și noi am putut crea asemenea valori.

Este îndeobște cunoscut că fiecare loc are oameni providențiali, prin care lucrarea Duhului este atent săvârșită.

Istoria Mănăstirii Dragomirna amintește de maica Iulia cu recunoștință, apreciind îndelunga ei viețuire monahală, iar lucrarea sa a fost exemplară, o parte dintre ostenelile sale fiind prezente încă, la distanța celor aproape șase decenii de când a preluat stăreția mănăstirii.

Mănăstirea Dragomirna stă alături de marile zidiri ale Europei!

Acest lucru mi l-a transmis maica Iulia prin toate cele pomenite cu sfințenie despre istoria mănăstirii și prin atitudinea pe care a manifestat-o față de acest loc.

Toate în puține cuvinte, într-o tăcere care cântă mai limpede dragostea sa față de mănăstirea emblematică a Moldovei și a lumii Ortodoxe, Dragomirna, un loc al luminii.