Enoh cel simplu: un pustnic român din Athos, asemenea marilor sihaștri de odinioară

În timpul călătoriei în Cipru din toamna acestui an, în cele câteva întâlniri cu Mitropolitul de Limassol, Atanasie Nikolaou, de fiecare dată, în mod discret sau în auzul tuturor, mi-a vorbit despre câțiva monahi români pe care i-a cunoscut la Muntele Athos, în timpul când ucenicise acolo, pe la 17-18 ani. Deși era la o vârstă fragedă, el, crescut într-o familie devotată Bisericii, avea puterea să înțeleagă lucruri pe care alți tineri de vârsta lui, în mod sigur, le-ar fi trecut cu vederea. Sunt deosebit de recunoscător pentru evocările chipurilor părinților români de la chiliile din zona Colciu, Dionisie Ignat și Ioan Guțu, dar mai ales pentru cuvintele pe care mi le-a spus în acele zile despre un monah aproape necunoscut în literatura duhovnicească contemporană, Enoh.

Rareori am ascultat mărturisiri atât de grăitoare despre monahi, si­haștri și slujitori ai Bisericii, indiferent de vremurile în care aceștia s-au nevoit.

Prima oară, stând alături de Înaltpreasfinția Sa la o cină, după întâmpinarea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian în Biserica „Sfântul Arhanghel Mihail” din Limassol, am spus că nu am auzit de el. Însă acum rectific această afir­mație, precizând că lecturasem slovele de evocare așezate în Ziarul Lumina de monahul Nectarie Munteanu. Totuși, la acel moment, nu am fost atât de impresionat precum am fost în timpul evocărilor Mitropolitului Atanasie, care a adus o lumină nouă asupra personalității acestui părinte nevoitor prea puțin cunoscut.

Cu un alt prilej, de față aflându-se și vreo 20 de preoți români slujitori în Cipru, mitropolitul l-a evocat din nou pe părintele Enoh, zugrăvindu-l ca un monah plin de credință, de o simplitate tulburătoare și cu o nădejde în Dumnezeu pe care doar oamenii sfinți o au. De altfel, mitropolitul mi-a spus de câteva ori: „Era un om sfânt!”

Întâlnindu-l într-o situație limită, la un cutremur de peste 7 grade pe scara Richter, care l-a surprins pe viitorul ierarh împreună cu monahul român într-una dintre puținele sale ieșiri din Muntele Athos - pentru a întâlni un medic -, Enoh, văzând insistența cu care diaconul de atunci Atanasie i-a cerut să părăsească clădirea grav avariată în urma cutremurului, i-a răspuns: „Bre, Atanasie, văd că ești necredincios (apistos)!” Mitropolitul nu a ascuns aceste cuvinte, zâmbind întotdeauna când le amintea.

Înainte de plecarea din insulă, am fost invitați de o familie credincioasă și apropiată Bisericii, cu care am purtat dialoguri o seară întreagă. Profund marcat de cele auzite la întâlnirile precedente cu Mitropolitul Atanasie, am simțit și eu dorința de a împărtăși viața monahului extraordinar, care continuă să mă uimească prin simplitatea și profunzimea duhovnicească. Când am pronunțat numele Enoh, doamna Ecaterina mi-a spus: „Știu. Adeseori, mitropolitul îl evocă”. Mi-au povestit și alții din insulă că, la multe întâlniri cu tinerii, la zile de sărbătoare sau în emisiunile realizate în direct la radio și televiziune, Mitropolitul Atanasie îl aduce în discuție ca pe un model de credință, un monah care n-a avut cetate stătătoare aici, ci a căutat-o pe aceea care va să vină.

Faptul că este foarte prezent în evocările și mărturiile Mitropolitului Atanasie și că cei din preajma lui, clerici și mireni, îl cunosc spune foarte multe despre spiritualitatea românească și, totodată, despre dragostea acestui ierarh. Datorită lui, chipul bătrânului Enoh, cel cu inima îndreptată spre Dumnezeu și cu adâncă înțelepciune, venită nu din învăță­tură, ci din trăire și experiența filocalică îndelungată de aproape 60 de ani ca monah la Muntele Athos, ni se relevă ca fiind cel al unui om al lui Dumnezeu.

De asemenea, am aflat că și pă­rin­ții de la Chilia Burazeri, un lăcaș cât o mănăstire, cu o viață duhovnicească atent rânduită, cu o biserică preafrumoasă, cu monahi rugători, pictori și cântăreți, situată chiar în apropiere de Karyes, îl amintesc cu evlavie pe călugărul Enoh, dar și pe alți români, Trifon sau Irodion, sfinți cu mari nevoințe. Deși părea un om al nimănui, pustnicul se numără printre sfinții retrași ai ultimelor decenii, care au viețuit în liniștea din apropiere de Karyes și Kapsala, lăsând o amprentă spirituală în inimile celor care l-au cunoscut.

Sfântul Munte Athos a avut nume­roși monahi de o asemenea statură spirituală, mulți dintre ei fiind români stabiliți în Grădina Maicii Domnului din cele mai vechi timpuri. După 1948, din România n-au mai venit călugări în Athos, până în jurul anilor ’70, respectiv ’80 ai secolului trecut, când puțini s-au adăugat sihaștrilor de altădată, iar mare parte dintre cei vechi au sfârșit printre străini sau au murit singuri în chiliile lor, nemaiavând ucenici care să-i pomenească. Faptul că Mitropolitul Limassolului, Atanasie, vorbește despre pustnicul Enoh este un semn evident de la Dumnezeu, iar cuvintele acestui ierarh evlavios și misionar îl așază în lumina sfințeniei pe monahul român, care a căutat Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui mai mult decât orice pe acest pământ. Iată amintirile Înaltpreasfințitului Atanasie!...

Gheron Enoh trăia în Karyes, într-o cameră pe care i-a oferit-o un călugăr în chilia lui. Făcea mături din ierburi sălbatice (una dintre ele a fost expusă în 1997 la expoziția relicvelor athonite din Salonic). Le dădea la unele mănăstiri în schimbul câtorva alimente pe care nu le păstra pentru el, ci le oferea unor pustnici care trăiau în pădure, retrași și necunoscuți de mulți.

Era îmbrăcat zdrențăros și plin de purici. Accepta cu recunoștință orice i se spunea sau i se dădea. Când un stareț i-a spus că monahii mănăstirii îl iubesc, a răspuns: „Ei, lasă. Monahul este ca un câine. Fie că îi dai o bucată de pâine, fie că-i dai un șut, tot bine îi faci”.

Nu vorbea mult, dar în puținele sale cuvinte puteai discerne înțelep­ciunea învăluită în har.

Nu se plângea niciodată și nu cârtea. Era mulțumit, plăcut, odihnit și cu multă pace. L-a cunoscut, mărtu­risește Mitropolitul Atanasie, într-o după-amiază, în curtea Mănăstirii Stavronikita. Se plimba cu câteva cutii vechi de conserve și cerea puțină mâncare.

Îl întrebau:

- Părinte, ai mâncare?

El răspundea zâmbind:

- Dacă este, e bine, dacă nu, e și mai bine.

Trăia o sărbătoare zilnică în inima lui curată. Era mereu cu adevărat fericit. La fel ca alți călugări români, care aveau „canonul” de a rosti zilnic Psaltirea în șoaptă - unii o memoraseră -, și monahul Enoh îndrăgea Psaltirea. Se plimba desculț prin păduri și poteci, ținându-și pantofii într-o mână și Psaltirea în alta. Din când în când, se oprea și citea din Psalmii lui David. Când mergea la vreo mănăstire sau în Karyes, își punea pantofii.

„Omul - spunea el cu greaca sa stâlcită - nu trebuie să caute slavă. Când omul are slavă, este ca și cum ar vrea să câștige atât lumea aceasta, cât și cerul. Dar asta nu se poate...” Era un adevărat călugăr. Adeseori po­menea: „Monahul trebuie să fie sme­rit. Să nu meargă sus, ci jos. Cu sme­renie se mântuiește ușor... Un că­lugăr simplu și smerit se mân­tu­iește ușor”. Avea acea atitudine de profundă discernere a duhurilor, care ne face pe noi să exclamăm: „Cât de simplu este adevărul, dar cât de mult îl complicăm!”

Unui călugăr care i-a spus că are mândrie, i-a răspuns: „Asta e ieftină, o au și alții...”

Era simplu, bun, zâmbitor, delicat și mereu prietenos. În același timp, purta în suflet o aducere-aminte necontenită a morții, vorbind adesea despre judecata viitoare cu o seninătate care îți pătrundea adânc în con­știință. „Toți îngerii sunt smeriți și demonii sunt mândri... Lumea aceasta este o capcană. Demonii vor să ne prindă în ea ca să nu ne mântuim...”, spunea el, cu o claritate ce deschidea ochii celor din jur asupra luptei nevăzute, invitându-i să privească dincolo de aparențele acestei lumi trecătoare.

Într-o vizită la Mănăstirea Grigoriu, părinții au înregistrat câteva dintre vorbele lui simple și pline de har: „De ce să vrei funcții? Nu vrei să-ți mântuiești sufletul? Ai venit la Muntele Athos să-ți mântuiești sufletul, dar vrei slavă, mândrie, slava oamenilor? Nu! Fii simplu, smerit. Eu vreau să-mi mântuiesc sufletul. Nu există nimic mai bun decât să-ți mântuiești sufletul... Eu am venit la Muntele Athos ca să-mi mântuiesc sufletul. Am citit că Muntele Athos este Grădina Maicii Domnului și am spus că acolo omul se mântuiește ușor. Și am venit în 1923. Acum am 80 de ani. Ce aștept acum? Mormântul! Cu toții vom muri. Astăzi suntem, mâine nu mai suntem în această lume [...]. Rugăciunea trebuie să fie neîncetată la monah. Ea ne va mântui, nimic altceva”.

Avea și darul înainte-vederii, un har rar și profund. Putea să vadă lucruri care se întâmplau departe, în timp și spațiu, însă vorbea despre ele într-un fel tainic, cifrat, astfel încât nu înțelegeai imediat sensul cuvintelor sale. Abia mai târziu, când evenimentele se desfășurau, realizai profunzimea mesajului său, un amestec subtil de înțelepciune și discreție, care dezvăluia câte puțin din ce mintea sa duhovnicească intuise deja. În 1979 a început să-și piardă cunoștința și să cadă la pământ, în Karyes. S-a decis trimiterea lui în afara Muntelui Athos, la un azil, pentru a nu scandaliza pelerinii și pentru a păstra „cuviința”. A fost adăpostit la Mănăstirea Stavronikita. A rămas timp de trei luni, plin de har și bucurie, aici, în primitoarea mănăstire, aștep­tând trâmbița arhanghelului. A adormit în Domnul după câteva luni, la 13 octombrie 1979. Trupul său se odih­nește acolo, iar sufletul se desfată în ceruri.

Starețul de atunci al Mănăstirii Sta­vronikita, Vasile, spunea despre el: „Era un călugăr român, părintele Enoh, foarte simplu. A venit odată la mănăstirea noastră și ne-a vorbit despre Maica Domnului, dar ne-a spus doar câteva vorbe. Ne-a spus: «Diavolul o urăște foarte mult pe Maica Domnului, și știți de ce? O urăște pentru că L-a născut pe Iisus Hristos». Știți, trebuie să trăiești o viață întreagă ca să ajungi să rostești această frază. Și să fie doar aceasta fraza vieții tale”.

A mai scris despre el: „La mănăstirea noastră vine din când în când un bătrân ascet și cere puțin ajutor. Cu ceea ce primește, se hrănește el și îi ajută și pe alții mai bătrâni decât el... Acest bătrân, deși a trecut de 75 de ani, nu cere să fie respectat de nimeni. El însuși se consideră ca un câine. Face metanii și cere binecuvântare de la toți, călugări, novici și pelerini. Dar este însoțit cu un har special, încât începe o sărbătoare a bucuriei de fiecare dată când el ajunge la mănăstire. Toți, călugări și pelerini, ne strângem în jurul lui pentru a asculta cuvintele care ies din gura lui, pentru a ne lumina din bucuria pe care o emană fața sa, fără ca el să bănuiască. Seamănă cu acel avvă care cerea de la Dumnezeu să nu-l slăvească pe pământ și fața sa strălucea atât de mult încât nimeni nu putea să o privească”.

A venit în Grădina Maicii Domnului în 1923, din Moldova sa natală. Timp de 56 de ani a luptat neobosit pentru mântuirea sa. La 13 octombrie 1979 a plecat în Ceruri...

Mitropolitul Atanasie de Limassol își amintește: „Când eram student, cred că în anul al treilea, în iunie, a avut loc un mare cutremur de 7,3 grade pe scara Richter. Atunci locuiam în Salonic, într-o clădire a Bisericii, unde găzduiau călugări și diferite persoane care studiau, în principal, teologia. Un loc foarte strâmt, o mănăstire cu șase etaje și, în apa­rență, lipită de o altă clădire. Așa că, atunci când s-a pornit acel cutremur, a fost, într-adevăr, teribil, ca și cum ai lua un copac și l-ai zgudui cu toată forța și nu ar mai rămâne nici un fruct în el. Și a durat. Balcoanele s-au distrus, vitrinele s-au spart, a căzut o clădire întreagă, a fost o distrugere foarte mare. Locuiam la etajul 4. Eu, câțiva alți călugări aghioriți și un bătrânel român, Enoh. Când Dumnezeu a îngăduit și cutremurul s-a terminat, am fugit afară să plecăm cu toții. Era ora 23:00. Aproape de noi era bătrânelul cu care ieșisem împreună din Sfântul Munte, pe care l-am însoțit să-l duc la doctor. A mers și a stat în fața doctorului; aștepta să-i spună doctorul, așa, de la distanță, ce are! Când i-a spus «deschide-ți rasa», vai, vai, vai... imposibil!

Așa că s-a întors la Sfântul Munte.

A doua oară, când nu mai putea - vomita, era foarte bolnav din pricina stomacului -, s-a hotărât și am ieșit împreună afară.

[Revenind la seara cutremurului], am bătut la ușa bătrânului Enoh și i-am spus:

- Bătrâne, plecăm.

- Unde vrei să mergem?

- Mergem, ieșim, va cădea clădirea.

- Nu, eu nu plec nicăieri.

- De ce?

Spune:

- Dacă vrea Dumnezeu, moare Enoh. Tu pleci?

Zic:

- Plec.

- Măi, îmi spune, necredincios ești!

- Ei bine, noi am dispărut.

Tot Salonicul se afla în parcuri. Sin­gura lumină aprinsă rămăsese în camera bătrânului Enoh, la etajul 4”.

Mitropolitul Atanasie își mai amintea cu drag o întâmplare legată de monahul Enoh. Acesta părăsise Sfântul Munte, doar o dată sau de două ori, în întreaga sa viață. Într-o zi, i-a cumpărat o plăcintă cu brânză și i-a adus-o să o mănânce seara.

„- Ce e asta? zise el.

- Plăcintă cu brânză.

- De unde ați luat-o?

I-am spus că de acolo, din fața clădirii.

Acolo erau două fete mai în vârstă, dar necăsătorite, care se ocupau de acel magazin.

Enoh nu avea nimic, nici un ban, nici o drahmă, nici nu știa de bani, adică dacă îi spuneai că o bancnotă este de 50 de drahme, nu știa ce înseamnă.

A doua zi, fiind noi plecați pentru diverse treburi, a rămas singur și, flămânzind, a coborât să vadă unde se afla magazinul.

Se duce la fete și le spune:

- De aici au luat părinții ieri aceste plăcinte?

Ele spun:

- Da, de aici.

Spune:

- Sunt ale voastre?

- Ale noastre.

- Puteți să-mi dați una, că-mi este foame și vreau să mănânc?

Ele spun:

- Îți dăm, bunicuțule!

Spune:

- Cât costă?

Ele îi spun:

- 50 de drahme.

- Eu nu am 50 de drahme, dar vă fac o rugăciune. Să vă fac o rugăciune de 50 de drahme.

- Bine, părinte, dar nu e nevoie.

El, nu! Întâi rugăciunea și apoi plăcinta.

Așa că s-a așezat acolo în magazin, săracul, și, făcând semnul crucii, a rostit vreo câteva minute: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește pe slujitoarele tale».

A luat plăcinta, a venit, a mâncat.

Seara, se pregătește să plece din nou.

- Unde vei merge, părinte?

- Mă duc să iau plăcintă.

Noi zicem:

- Bine, dar nu-ți trebuie bani? Să-ți dăm bani!

- Nu, spune, nu vreau bani.

În fine, pleacă. Noi, de sus, îl urmăream.

Ce să vezi?

Bătrânul Enoh nu făcea doar cruci, făcea și metanii afară, pentru că i-au dăruit și un iaurt, și zicea: «Iaurtul e mai scump, să fac și câteva metanii».

Și să vă spun și minunea ce a avut loc: în puțin timp, fetele acelea s-au căsătorit!

El era un om foarte simplu. Când am mers la doctor, abia după o mie de rugăminți a acceptat să fie examinat.

Suferea cumplit și, fără îndoială, trebuia să rămână complet nemișcat, pentru că avea o hemoragie gravă. Nu-mi amintesc toate detaliile, dar îmi revine în minte cum doctorul a subliniat, cu insistență, că nu trebuia să se ridice sub nici o formă - nimic, absolut nimic, nu avea voie să facă, nici o mișcare. Orice gest, oricât de mic, i-ar fi putut agrava starea, așa că era esențial să rămână în repaus total. Bătrânul avea 80 de ani.

L-am pus în pat, stătea acolo, în spitalul din Salonic. Imediat ce a plecat doctorul, se întoarce și îmi spune:

- Mergi și-mi cumpără o gazetă.

Zic:

- Dar, gheronda, ziarele sunt scrise în greacă.

- Tu adu-mi gazeta, eu vreau o gazetă!

Nu știa să citească în limba greacă, dar, în fine, de vreme ce voia gazetă, m-am dus.

Spune:

- Orice gazetă.

M-am dus, i-am adus gazeta.

Spune:

- Pune-o sub perna mea.

Am pus-o sub pernă. Am așteptat și am ieșit pe coridor cu un alt călugăr.

Așteptam să vedem ce va face. Se făcea că doarme. Avea ochii deschiși. Se uita încoace și încolo… Când, deodată, se aruncă din pat și întinde gazeta jos!

Și începe să facă semnul crucii și să facă metanii.

Am mers acolo:

- Părinte, ce faci?

- Ce fac? Metanii!

- Doctorul a spus să nu te miști din pat.

Spune:

- Păi, doctorul nu știe că noi trebuie să facem metanii.

- Bătrâne, vei muri, te vei îmbolnăvi!

Spune:

- Enoh va muri, dar va face metanii!”

Și, bineînțeles, nu a murit din cauza metaniilor, căci avea să treacă la Domnul după un an.

Din slovele monahului Nectarie Munteanu am aflat că monahul Enoh - după numele de mirean Ioan Benea - s-a născut în anul 1895, în comuna vasluiană Vinderei, din părinții Constantin și Casandra. Încă de tânăr și-a dorit să devină călugăr, dar tatăl său i-a intuit dorința și i-a construit o casă pentru a-l abate de la acel gând. Mai apoi, și-a îndeplinit datoria față de stat, ca soldat. Într-o luptă în care majoritatea militarilor au pierit, Ioan i-a făgăduit Maicii Domnului că, dacă va scăpa cu viață, va merge în Sfântul Munte să se facă monah. Întors teafăr, a spus familiei gândul de a pleca pentru închinare în Sfântul Munte, dar nici de data aceasta nu a reușit să-l convingă pe tatăl său. Atunci, râvnind să ducă o viață de sfințenie și având în con­știința sa făgăduința făcută, Ioan a plecat pe ascuns de acasă, luând vaporul din Constanța, cu destinația Pireu - Grecia. Nu avea nici un docu­ment cu el, dar, cu toate acestea, Maica Domnului nu l-a părăsit. A urcat într-un tren și a plecat spre Tesalonic, iar de acolo a luat vaporul către Muntele Athos, ajungând bucuros în portul Dafni, în anul 1923.

Despre locurile prin care s-a nevoit părintele Enoh nu se cunosc multe detalii. În sihăstria numită Vigla, există o chilie cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, lăcaș refăcut în anul 1870 de ieromonahul Antim din Craiova. Chilia era încă locuită de români, iar în anul 1927, chiar de hramul acesteia, Sfântul Acoperământ, tânărul Ioan a primit schima monahală dimpreună cu numele Sfântului Proroc Enoh.

În cei 57 de ani de nevoință în Grădina Maicii Domnului, părintele Enoh a trăit o viață de asceză profundă, petrecând o parte din acest timp într-o colibă izolată din pustia Hairu, iar mai târziu s-a nevoit în colibe modeste, sărăcăcioase, din capitala Karyes sau din sihăstria Kapsalei. Aproape toate locuințele sale erau atât de rudimentare, încât nu aveau nici uși, nici ferestre, iar de încălzire nici nu putea fi vorba. Hainele sale, mereu zdrențuite și rupte, erau prinse cu agrafe pentru a nu se desface complet. Această viață de austeritate extremă reflecta adânca dăruire față de nevoința ascetică și renunțarea totală la lucrurile lumești.

Pentru aceste detalii prețioase doresc să-i mulțumesc, încă o dată, Mitropolitului Atanasie de Limassol, care, prin cuvintele sale frumoase și pline de înțelepciune, mi-a zugrăvit cu atâta limpezime și evlavie chipul acestui minunat călugăr român. El reamintește creștinilor de astăzi că, atunci când este trăită cu seriozitate și dăruire, viața creștină devine o cale plină de bucurie și sfințenie, oferindu-ne un model viu al curajului, smereniei și iubirii dumnezeiești.

Mulțumiri și ostenitorilor de la Mitropolia de Limassol - Cipru pentru materialele despre românul Enoh, precum și părintelui Daniel Anghel (traducător).