Lumea pierdută: Potopul, între pedeapsă divină şi regenerare

După ce am retrăit alături de tata Noe grozăviile potopului biblic, încercăm azi să vedem cum au explicat etnologii acest cataclism. Dar, mai întâi, ne vom referi la acea ipoteză potrivit căreia nu a existat un singur potop, ci mai multe.

Susţinătorul acestei idei e cunoscutul şi controversatul etnolog român Romulus Vulcănescu; acesta consideră că românii au conservat „alterată ideea şi imaginea a cel puţin două potopuri înainte de aşa-zisul potop al lui Noe“. Primul s-ar datora „mitologiei arhaice a Fărtaţilor, în care este vorba de lupta lor împotriva primei spiţe umane a căpcăunilor răzvrătiţi contra ordinii divine“; potrivit lui Vulcănescu căpcăunii erau extrem de răi, mâncându-se între ei şi devastând tot ce le ieşea în cale, ca atare, Fărtaţii hotărând regenerarea umanului de pe pământ prin distrugerea acestei spiţe netrebnice. În locul căpcăunilor au fost creaţi uriaşii, urieşii sau jidovii (cărora le vom consacra câteva tablete aparte); din păcate, ceva nu a mers nici la această a doua spiţă umană, uriaşii distrugând opera divină din prostie; se spune că o dată s-au îndârjit atât de tare împotriva Fărtaţilor (inclusiv împotriva Nefărtatului, viitorul diavol!) încât au rupt porţile cerului, spărgând zăgazurile apelor cereşti; urmarea e uşor de anticipat: au fost ucişi cu toţii, cei mai mulţi de apele potopului, restul de focul fulgerelor şi trăsnetelor. Vulcănescu susţine că aceste informaţii i-ar fi parvenit din două legende carpatice, însă alţi cercetători nu au mai avut acces la acestea, aşa încât e greu de controlat veridicitatea acestei ipoteze, în măsura în care aşa ceva se poate controla.

Din alte surse bibliografice ipoteza lui Vulcănescu este parţial confirmată. Astfel, prin Muscel, acum o sută şi ceva de ani, se credea că pe pământ au existat uriaşi, socotiţi cei dintâi oameni ai lumii; ei bine, se zice că din pricina răutăţii lor „moşu Dumnezău şi-a pus în gând să prăpădească lumea prin potop“. De altfel, mai peste tot în spaţiul românesc a persistat credinţa că oamenii actuali sunt urmaşii neamului uriaşilor (există de altfel şi o expresie sugestivă în acest sens: „Ăsta e rămas din vremea uriaşilor“!). Să mai amintim că uriaşii sau giganţii sunt prezenţi şi în multe alte mitologii ale lumii, unii specialişti legând dispariţia lor bruscă de sfârşitul ultimei perioade glaciare. Legendele româneşti insistă asupra faptului că se înrăiseră cumplit, Fărtaţii neavând altă soluţie decât exterminarea lor; interesant este că Dumnezeu nu a reuşit să le prăpădească neamul, deşi ar fi dat cumpene mari şi nu mai puţin de şapte potopuri şi „tot nu le-a putut face nimic“. Noroc că exista pe lume şi diavolul (Nefărtatul), acesta venindu-le de hac prea îndrăzneţelor creaturi tot printr-un potop, însă un potop cum numai dracul îl putea produce, legenda spunând că „a ajuns ploaia până sub cer“.

Toţi cercetătorii sunt de acord că ideea potopului este general umană, însă există opinii diferite în privinţa gradului de cuprindere. Spre exemplu, Vulcănescu sugerează că au existat numai potopuri locale, în timp ce Victor Kernbach susţine ideea potopului(urilor) universal(e), un singur vârf de munte rămânând neacoperit de ape.

Majoritatea potopurilor au ca punct de plecare criterii morale, neurmarea preceptelor divine ducând la pedepsirea creaturilor umane. Însă, nu întotdeauna pedeapsa este una de apă, existând represalii divine manifestate prin geruri mari sau incendii cosmice. Oricum, cea mai răspândită pedeapsă divină rămânea aceea a potopului.

Mit prin excelenţă escatologic (privitor la sfârşitul lumii), mitul potopului sau potopurilor are o obârşie greu de stabilit, putând fi însă considerat „ecoul uneia din catastrofele pământene care nu este exclus să fi făcut parte din acelaşi unic ciclu din care apoi s-au desprins şi miturile scufundărilor de continente“ (Kernbach). Un alt savant român, Gh. Vlăduţescu, considera că, „în formă mitică, intervalul dintre «creatio prima» şi potop (...) este o etapă, aceea cu care începe ciudata istorie a lumii; ceea ce urmează diluviului este alta“.

Mai toţi etnologii cred că potopul „nu are sens numai ca o supremă sancţiune a omului“, prin această pedeapsă, e adevărat extrem de crudă, umanitatea având şansa purificării; aşadar, potopul poate fi pus, trebuie să fie pus, „sub semnul renovării, al regenerării ciclurilor vieţii“ (Evssev). De altfel, între sfârşit şi început nu este, nu numai în plan mitic, un prea mare defazaj, ideea fiind susţinută şi de Mircea Eliade: „Există, evident, o similitudine de structură între miturile diluviene şi cosmogoniile acvatice; potopul restaurează haosul de dinainte de creaţie“.

O posibilă morală a potopului, dacă nu aţi dedus nici una până acum, poate fi următoarea: atunci când lucrurile şi fiinţele încep să se creadă mai presus decât divinitatea, Dumnezeu, ca Judecător suprem, întrerupe ciclul, etapa respectivă, fie prin apă, foc sau alte cataclisme cosmice. Să ne rugăm la Bunul Dumnezeu să ne lumineze fiinţa pentru a trăi potrivit poveţelor sale sfinte, astfel putând fi siguri că Fiinţa Supremă nu va mai avea niciodată vreun gând distructiv cu privire la rasa umană!