Răspunsuri duhovniceşti: Pentru cei care au murit nespovediţi, Biserica se roagă soborniceşte

Pentru cei ce au murit nespovediţi, se mai poate face ceva?

Care au murit nespovediţi şi neîmpărtăşiţi toată viaţa, nu mai au legătură cu Biserica. În fundul fundului iadului se duc. Dacă vezi că au murit necununaţi, care au trăit necununaţi, sau cei ce mor nespovediţi şi neîmpărtăşiţi de ani de zile, nu mai poţi să te rogi pentru ei. Dacă au trăit în preacurvie nu poţi să-i uneşti cu Biserica!

Dar ştiţi cum îi mai poţi ajuta? Cu un pomelnic sobornicesc. Biserica noastră, aşa a rămas cu tradiţia de la apostoli, se roagă în două feluri: soborniceşte şi nominal. Aţi văzut preotul, când începe după „liturghia celor chemaţi“? „Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii...“ „Să-i unească pe dânşii cu Sfânta sa sobornicească şi apostolească Biserică“. Pentru cine se roagă atunci Biserica? Pomeneşte pe cineva? Se roagă pentru evrei, pentru turci, pentru chinezi, pentru toate popoarele lumii, să le descopere Dumnezeu Evanghelia dreptăţii. În felul acesta se face, am găsit scris, pentru cei care mor nespovediţi de multă vreme sau în păcate de moarte. Dacă ştii ce preot l-a botezat, şi-i mort, pui preotul acela; şi ce preot l-a cununat, dacă a fost căsătorit, dacă-i mort; şi naşii lui de botez; rudeniile spirituale. Îi pui pe aceia, fără să-i pui numele la acesta, şi zici: „şi cu tot neamul lor cel adormit“. Aici intră şi el, că este botezat şi este fiu duhovnicesc al lor. Aşa se poate face pomelnic pentru acei ce trăiesc toată viaţa necununaţi, nespovediţi, neîmpărtăşiţi sau în alte păcate grele. Putem să-i punem pe aceştia, dar fără nume, soborniceşte.

Cum trebuie judecată o faptă?

Sfântul Maxim spune: „Este feciorie, şi rugăciune, şi milostenie, şi ascultare, şi înfrânare care sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu, când acestea nu se fac după voia Lui“. Pavel Apostolul ne-a spus: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, să fie spre slava lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se uită la ceea ce facem noi. Fapta bună are trup, are şi suflet. Trupul faptei bune este să postesc, să mă rog, să fac metanii, să fac milostenii, să mă mărturisesc, să sfătuiesc. Acestea sunt trupul numai. Iar sufletul faptei bune este scopul cu care fac eu fapta bună. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Ia seama, că scopul este întreit. Unul îl laudă pe altul, ca să câştige ceva de la dânsul; ori bani ori altceva. Altul se face prieten cu cineva, că-i dă bani. S-a făcut prieten pentru bani. Se poartă cu linguşire şi îl laudă, ca să capete parale. Altul are prietenie cu o femeie, o fată pe care o iubeşte cu iubire de patimă, trupească. Toate acestea sunt scopuri drăceşti, ale iubirii de trup, ale iubirii de slavă şi ale iubirii de bani. Ai văzut scopuri drăceşti? Şi dacă fapta ai făcut-o cu scopul acesta, ea trece totdeauna de partea scopului. Se face una cu el. Se face urâciune înaintea lui Dumnezeu, că nu-i spre slava Lui. Ci este cu scopul de a dobândi, ori fata aceea pe care o iubeşte cu patimă, ori banii, ori lauda de la oameni. Când se face fapta bună cu scopuri de acestea, este urâciune la Dumnezeu. Că a pierdut omul tot, din cauză că le face cu alt scop. Nu cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu şi a i se ierta păcatele, ca să se mântuiască. Deci, întru toate trebuie ispitit scopul! (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 8)