„Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le...”

Învierea Mântuitorului, taina vieţii biruitoare asupra morţii, dă sens etern existenţei noastre încă de pe pământ. Este o trecere recuperată, ca dar de la Cel ce a înviat gustând cu Trupul Său moartea pentru a-l elibera pe om din stricăciune. „Una este trupul, alta este moartea”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Moartea este accidentul, neşansa şi suferinţa, urmarea neascultării de Dumnezeu. Mântuitorul, prin Înviere, „cu moartea pe moarte călcând” (stricând, distrugând), „celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În acest sens, şi moartea cu trupul fiecăruia dintre noi este tot o trecere. O trecere de la vieţuirea trecătoare la dorul după veşnicie: „Sufletul nostru neliniştit este până se va odihni în Tine”, spune Fericitul Augustin, în duhul Părinţilor Bisericii nedespărţite.

Dar această trecere se gustă şi se trăieşte diferit, după starea, credinţa, lucrarea şi faptele fiecăruia. Când toate acestea se raportează la Unicul Adevăr viu, Persoană, Domnul Iisus Hristos, atunci se împlineşte chiar de aici, din starea trecătoare, promisiunea mântuirii: „Cel ce crede în Înviere, viu va fi de va şi muri” (Ioan 11, 25). Aceasta, deoarece inversul credinţei şi negarea Învierii înseamnă moarte prelungită de aici în continuare: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este și credinţa voastră” (I Cor. 15, 14).

Pentru a cultiva seminţele vieţii, precum ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel („se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”, I Cor. 15, 44), deodată cu Cina cea de Taină, Sfânta Împărtăşanie, Domnul instituie şi memorialul, adică prezenţa Sa reală în stare spiritualizată, îndumnezeită, mai pe înţeles: o prezenţă simţită pe dinlăuntru, ce are rol de a ne converti la „taina zilei celei fără de înserare”, pe care a ­inaugurat-o la Emaus, rămânând în Pâinea euharistică: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. (...) Căci, ori de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 24-26). Primul care s-a învrednicit de acest mare dar al Învierii Sale, în cartea veşniciei, este tâlharul cel bun de pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 24). Iar Domnul îl cheamă la Înviere îndată: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43).

Primele forme ale mărturisirii prezenţei Domnului înviat în Sfânta Euharistie constituie şi temeiul apostolic, viu şi adevărat al credinţei noastre în Înviere şi-n învierea morţilor: „Aştept învierea morţilor şi viaţa cea veşnică” (Crezul), dar şi încredinţarea că de la Mormântul Domnului se schimbă total sensul mormântului fiecărui creştin decedat. Am primit deodată cu vestea Învierii şi confirmarea faptului că „în mormânt [este] viaţă” (Prohodul) prin puterea pe care ne-o împărtăşeşte Domnul: „Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13). De aceea, la începutul creştinismului, trecerea prin moarte era socotită intrarea în „dormitor”, în aşteptarea învierii, şi participanţii purtau veşminte, haine luminoase: „Să nu îmbrăcăm pentru ei haine mohorâte” (Sf. Ciprian, De mortalitate, apud pr. prof. Ene Branişte, „Liturgica specială”, Bucureşti, 1980, p. 489).

De timpuriu, după pacea constantiniană, cultul Sfântului Mormânt ca spaţiu văzut al tainei nevăzute, dar trăite a Învierii se dezvoltă şi, astfel, locul unde a stat Domnul a devenit Altar! De la Altarul Învierii s-au dezvoltat în toată lumea creştină atât locurile sacre pentru Sfânta Euharistie, de obicei în lăcaşurile construite pe sfintele moaşte ale martirilor şi-n „dormitoarele” fie de sub pământ (catacombele romane - sec. II-IV), fie de la suprafaţă. Cimitirele sunt locuinţele temporare, centrele unde se odihnesc cei plecaţi pe calea veşniciei, cu credinţa în schimbarea lăcaşelor acolo sus, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Sfântul Ioan Gură de Aur arată în acest sens: „De aceea se şi cheamă locul acesta cimitir, ca să ştiţi că cei răposaţi şi depuşi aici nu sunt morţi, ci sunt culcaţi şi dorm” (Omilia despre numele cimitirului şi despre Sfânta Cruce).

Extrem de semnificativă este aşezarea Sfintei Cruci a Domnului la căpătâiul răposatului. Aceasta arată convingător legătura dintre Răstignirea Domnului ca taină a învingerii morţii şi a proclamării iertării noastre, spre a beneficia de iubirea Sa jertfelnică „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, căci a venit prin Cruce bucuria (Învierii) la toată lumea”!

Aşadar, de la Mormântul de viaţă dătător, primii creştini au luat darul Luminii ca semn al Învierii, al Paştilor, pâinea și vinul, pe care le-au aşezat pe piatra (locul) mormântului ca ofrandă a pomenirii celor plecați spre înviere.

Sunt multe mărturii din timpul postapostolic şi cel patristic despre cultul celor adormiţi, ca o prelungire a credinţei în Învierea Domnului, temei al credinţei noastre în învierea morţilor. Dintre acestea nu trebuie uitate evlavioasele pomeniri ale Sfântului Martir Vavila de la Dafni, din Antiohia, în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur („cu lumânări şi cântări pentru cei ce pleacă din mijlocul nostru”) sau privegherea trupului Sfântului Împărat Constantin cel Mare (sec. IV), ori cuvintele pline de încurajare în călătoria spre înviere ale Sfântului Grigorie de Nyssa la trecerea surorii sale, Macrina, ori ale Sfântului Grigorie Teologul la mutarea fratelui său, Cezar. Dar cuvântul cel mare, duhovnicesc, presărat cu luminoase temeiuri ale Învierii, tot de la Sfântul Grigorie Teologul ne-a rămas la pomenirea Sfântului Vasile cel Mare, la 40 de zile de la adormire (Pr. prof. Ene Branişte, „Liturgica specială”, p. 489). „Prin dumnezeiasca Sa arătare [după Înviere], Hristos a adus neamul omenesc în Rai. Când a fost răstignit, i-a vorbit tâlharului [făgăduindu-i] că-l va lua în acel loc, chiar în acea zi, deşi trupul lui era încă aşezat în mormânt, pentru că sufletul lui Hristos este împreună cu Cuvântul Dumnezeiesc, împreună cu El cuprinzând toată crearea lucrurilor care au venit la fiinţă: El duce sufletul asemănător al fiinţei omeneşti în Rai. (...) Prin urmare, să-i ajutăm pe aceia şi pomenire să facem pentru ei”, arată într-un studiu profund preotul Eustratie din Constantinopol în sec. VI (Eustratie din Constantinopol, Despre starea sufletelor după moarte, traducere, studii şi note de ieromonah Arsenie Pohrib, Editura Doxologia, Iaşi, 2019, pp. 167 şi 207).

Dar toate aceste temeiuri au pătruns de timpuriu în conştiinţa creştinilor care au adus prin învăţătura Bisericii despre Învierea Mântuitorului şi prin cultul celor răposaţi atâta speranţă, mângâiere şi putere de trecere peste cea mai grea încercare - moartea, încât toată civilizaţia ultimelor două milenii stă pe stânca de foc a iubirii mai puternice decât iadul şi moartea. Este civilizaţia vieţii, dar în sensul ei etern şi plin de frumuseţea comuniunii ce nu se poate opri la marginea mormântului. Acolo sunt viaţa şi „poarta” de trecere prin „laboratorul Învierii”, biserica, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, sau cea de-a doua „cămară” a vieţii, cum scrie Patriarhul Atenagora.

La noi, la români, cimitirul rămâne spaţiul sacru, unde aşezăm cu toată evlavia respectul, buna-cuviinţă şi credinţa puternică în Înviere, pe „fericiţii şi de-a pururea pomeniţii” strămoşi, părinţi, fraţi şi surori, eroi şi prieteni, în aşteptarea „semnului Fiului Omului” (Matei 24, 30).

În cele mai multe cimitire se află, în centru, biserica! Această mărturie confirmă existenţa în primele secole creştine a sfintelor lăcaşuri - „martiria” - pe trupurile sfinte ale martirilor. La noi, în multe cazuri, bisericile sunt „chivotele” de pe trupurile jertfelnicilor eroi, ostaşi, luptători şi mărturisitori ai credinţei în Dumnezeu, Biserică şi Patrie.

Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul sunt însoţite atât în evlavia familiei, a persoanelor credincioase, cât şi în cultul bisericesc, de semne pline de semnificaţie eshatologică, întrucât cimitirele sunt spaţii de o mare încărcătură spirituală, de o reală viaţă liturgică şi de mare însemnătate culturală, istorică şi artistică.

În cimitire pulsează viaţa viitoare, ascunsă în trupurile de sub pământ, care vor învia în Ziua ce mare, deoarece Învierea Mântuitorului a schimbat total moartea în nemurire, proclamând biruinţa asupra acesteia, aidoma bobului de grâu care, prin putrezire, învie şi rodeşte însutit. Nu ne referim aici la rânduielile liturgice bine înrădăcinate în teologia Învierii şi aşezate de la început de Biserică pentru pomenirea, cinstirea şi păstrarea memoriei vii a celor dragi plecaţi la Domnul. Le cunoaștem și le practicăm! Amintim acum mai ales de legătura dintre pregătirea noastră de serbarea Paştilor şi preocuparea specială în Sfântul Post pentru cei adormiţi, în toate sâmbetele până la Învierea lui Lazăr, ca fapte reale ale comuniunii cu cei adormiți.

De ce se pomenesc creştinii mutaţi la Domnul în biserici şi la morminte, până la şapte ani de la adormire? Pentru că rugăciunile unite cu faptele milostive, îngrijirea mormintelor şi perpetuarea memoriei celor dragi devin punte de trecere peste durere, suferinţă şi absenţă fizică. Este o formă de evidenţiere a unei prezenţe spirituale şi o comunicare duhovnicească menite a reface comuniunea cu ei, care trăiesc într-o altă etapă a existenţei, spre veşnicie.

Ortodoxia a accentuat în cultul morţilor teologia Învierii, dar şi modalitatea concretă de mângâiere, de întărire prin credinţă a celor rămaşi încă în această viaţă, mai slăbiţi şi mai singuri. De aceea, mormântul este întreţinut ca „un colţişor de rai”, cu flori, cu lumânări şi rugăciuni, iar cei care frecventează cimitirul devin pelerini ai Învierii. Multe cimitire poartă nume ca: Învierea, Eternitatea, Sfântul Lazăr ş.a. De multe ori în morminte identificăm „rădăcinile” trupeşti ale persoanei noastre, iar semnele de reculegere devin stări de înălţare sufletească, de uşurare omenească şi de pace duhovnicească.

La aceste stări sufleteşti ajungem fiecare dintre noi atunci când urmăm, cu credinţă, rânduielile noastre bisericeşti: „De felul cum fiecare preot [şi creştin] va şti să se achite de îndatoririle sale faţă de morţii săi, de felul cum va şti să îngrijească cimitirul satului, de felul cum face rugăciunile pentru pomenirea celor morţi, de felul cum familia preotului [a creştinului] arată credinţa în Înviere, făcând pomenirea celor adormiţi, după datina străbună, de toate acestea depinde susţinerea credinţei în învierea morţilor” († Justinian, Patriarhul României, Apostolat social, vol V, pp. 184-185).

Aceste temeiuri adevărate l-au determinat pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să propună Sfântului Sinod proclamarea anului în curs drept An comemorativ al celor adormiţi în Domnul; valoarea liturgică şi culturală a cimitirelor. „Cimitirele au, desigur, o semnificaţie liturgică, dar şi o valoare culturală. Ele sunt expresia respectului şi pioasei aduceri aminte faţă de ­înaintaşi. Timpul orientat de credincioşi spre Învierea de obşte se exprimă prin comemorarea celor adormiţi în Domnul, în rândul lor numărându-se şi eroiii neamului românesc (...). E semnul neuitării şi preţuirii noastre pentru jertfa lor şi speranţa comuniunii lor veşnice cu Hristos Domnul, în nădejdea învierii şi a vieţii veşnice” († Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt la proclamarea Anului comemorativ al celor adormiţi rostit în Catedrala Patriahală, 1 ianuarie 2021).

Ca o minunată mărturie a darului Învierii Domnului în acest an de pandemie s-au reluat, totuşi, serviciile specifice în Postul Paştilor şi, mai ales, în sărbătorile pascale, atât în Vinerea Mare, cât şi la Duminica Tomii şi luni, în unele zone, mai ales în Moldova, prin pelerinajele de Înviere la cimitire. Nu poate fi o altă ocazie mai puternic înrădăcinată în Ortodoxie și în credinţa poporului nostru în învierea morţilor decât cea pascală! Știm, simţim şi oferim semnele iubirii la morminte, nu doar ca pentru un eveniment înscris în calendar ori un obicei moştenit din generaţie în generaţie, ci trăim aievea o fericită clipă de reculegere în interiorul căreia stă puternic ancorată Lumina Învierii Mântuitorului.

Impresionantă este în acest sens şi în Eparhia Dunării de Jos, la Galaţi, la Tecuci şi la Brăila, procesiunea ­poporului în cimitire pentru pomenirea celor adormiţi în Domnul, în plină etapă luminoasă pascală. Demnă de apreciat este pregătirea prealabilă a sărbătorii în toate cimitirele, prin implicarea efectivă a preoţilor, a primarilor şi îndeosebi a credincioşilor pentru curăţirea, înfrumuseţarea şi pregătirea mormintelor de Înviere. În acest sens, exemplul de la Parohia Șuţeşti din Câmpia Brăilei, de a dezgropa efectiv cruci vechi de două sau trei secole pentru a le alinia şi a le lumina în ziua pascală ca pe nişte torţe de Înviere,  este demn de toată aprecierea, spre a fi urmat pretutindeni şi de noi toţi!

Pregătirea, însă, a preoţimii pentru serbarea a ceea ce popular numim Paştele blajinilor ne-a arătat, încă o dată, cât de realistă este chemarea Sfintei noastre Biserici de a reînvia cultul celor adormiţi, ca o mărturie a vieţii noastre creştineşti şi româneşti, îndreptată spre Înviere şi spre veşnicie.

Un popor al Crucii, fie şi în pandemie, ştie să se îndrepte cu demnitate, cu bună-credinţă şi cu respect spre propria sa înviere aici, din suferinţă şi dincolo, spre veşnicie! Ca şi la momentul Învierii, ordinea, reculegerea, disciplina, evlavia, disponibilitatea, respectul faţă de normele de sănătate, în pandemie, au dovedit primatul credinţei în Înviere, în faţa oricăror semne ale slăbiciunii nevinovate omeneşti.

S-ar putea interpreta totuși teologic și liturgic, înțelept, și terminologia ­populară de „Paştele blajinilor” ca sărbătoare a pomenirii de obşte a celor adormiţi în cimitire, după Săptămâna Luminată, pentru a nu se considera impresionanta evlavie liturgică doar o tradiţie locală sau populară, deoarece nicicând nu este mai potrivită prezenţa la cimitir, cu semnele Învierii, decât între Duminica Tomii şi Duminica Mironosiţelor, cu apostolii şi sfintele femei de mir purtătoare pelerini la Mormântul Domnului și de aici la toate mormintele celor adormiți în Domnul. Acesta este şi sensul mai adânc al comuniunii cu cei pe care-i simţim în inimi „fericiţii (blajinii) şi de-a pururea pomeniţii părinţii şi fraţii noştri în Domnul adormiţi”.