Smerenia și tăierea voii

În stilul specific Patericului, de la avva Pimen a rămas o sentință suspendată, lipsită de orice fel de explicații. „Nu îndeplini voia ta, mai degrabă smerește-te înaintea fratelui tău”. Smerenia este, de departe, una dintre temele centrale ale Patericului, dar abordarea ei nu are în sine nimic sistematic. Nu ni se oferă nicăieri vreo definiție cât de cât completă a smereniei, iar apoftegmele care au aerul că ne spun totuși ce este smerenia nu fac altceva decât să surprindă un anume aspect al smereniei „în lucru”, în manifestările ei. Se pornește parcă de la premisa că știm cu toții ce este smerenia și nu avem altceva de făcut decât să ne șlefuim înțelegerea colțuroasă pentru a ajunge la adevăr.

Așa stau lucrurile și în acest caz. Cuvântul avvei Pimen vine să accentueze un aspect important al smereniei: cel relațional. O caracteristică esențială a smereniei privește felul în care ne folosim de voință în relația cu ceilalți oameni, cu frații noștri. Suntem introduși, în felul acesta, în logica smereniei, care dă întâietate și cinstire celuilalt, în raport cu sine. Dragostea și cinstirea fratelui se manifestă practic în câmpul interacțiunilor, adică al manifestării voinței. Suntem în fața unui test foarte fidel, care ne arată nu doar starea noastră duhovnicească, dar și măsura în care îi prețuim pe ceilalți. În planul relațiilor personale este mai important ceea ce faci decât ceea ce zici. Ba mai mult, ceea ce faci îți descoperă propriul chip, te ajută să îți înțelegi mai bine vulnerabilitățile.

Ce înseamnă să îți dai voia în fața aproapelui? Sunt cel puțin două moduri, radical diferite, în care poți face asta. Poți să renunți la tine încordat, pentru a te supune unui principiu la care nu ai aderat din toată inima, iar în felul acesta să acumulezi frustrări, venin și în timp să te înăcrești peste măsură. Personaje de felul acesta sunt destul de ușor de recunoscut, e imaginea clasică a lui Ferapont, monahul din „Frații Karamazov”, așezat în oglindă față de starețul Zosima. Omul care împlinește litera (pe care uneori nici măcar nu o înțelege bine), iar în vremea aceasta sufletul său se usucă pentru că duhul nu se poate hrăni din gesturi deviate. Pe de altă parte există renunțarea la sine care se naște din dragoste, atenție și grijă pentru celălalt. Cu cât prețuirea ta este mai autentică, smerenia devine mai ușoară, iar tăierea voii naturală, pentru a lăsa neatins spațiul de manifestare al fratelui. În clipa în care toți cei care se găsesc în relație se raportează așa unii la alții, voințele lor se armonizează și acolo se statornicește pacea, care se naște în chip firesc din smerenie. Între cele două moduri radical diferite de renunțare la sine și de tăiere a voii, există și o alta intermediară, a celui care își taie voia ascetic, în așteptarea dragostei care să îi umple inima, și care este darul lui Dumnezeu. Iar acesta vine negreșit, dar la vremea hotărâtă de El.