„Toţi se ung preoţi şi împăraţi întru adevăr”

Activitatea publică a Mântuitorului Iisus Hristos a avut două componente care reies din primul narativ al Evangheliei după Sfântul Matei ce sintetizează specificul misiunii lui Mesia: „Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 23-24). Aceste două componente erau predicarea Evangheliei Împărăției cerurilor și vindecarea bolilor și infirmităților celor care veneau către El. Cele două coordonate transpar însă din toate Evangheliile.

Lucrarea vindecătoare sau taumaturgică a Domnului Hristos avea în vedere nu numai bolile și infirmitățile unor anumite persoane, ci ea se extindea și asupra bolilor pe care demonii le produceau în oameni. Astfel, Sfântul Evanghelist Marcu relatează ca primă minune a Domnului Hristos, în Evanghelia redactată de el, alungarea unui demon care stăpânea un om (cf. Marcu 1, 23-27). Și la fel, el insistă în primul narativ al misiunii lui Mesia pe alungarea duhurilor rele: „Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos” (Marcu 1, 34).

La fel, și Sfântul Evanghelist Luca reține această idee a revărsării minunate a vindecărilor din lucrarea Domnului Hristos: „Toţi câţi aveau bolnavi de felurite boli îi aduceau la El; iar El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi” (Luca 4, 40).

Aceste scurte prezentări sintetice ale activității Domnului Hristos arată că El avea putere asupra firii căzute a oamenilor, să o readucă într-o stare de normalitate și sănătate, dar și asupra demonilor care de multe ori stăpâneau și alterau firea umană. Vindecările minunate ale Domnului Hristos au fost reprezentate și ca „semne” (gr. semeion) ale Împă­răției cerurilor care se instaura prin Iisus Hristos pe pământ. De altfel, proclamarea sau instaurarea definitivă a Împărăției lui Dumnezeu înseamnă biruirea morții și a stricăciunii trupului prin Învierea de obște, condamnarea finală a diavolilor, exorcizarea lor definitivă din creație și alungarea în iad. În lumina acestei promisiuni eshatologice, și vindecările, și semnele sau minunile făcute de Domnul Hristos au o nouă însemnătate. Ele nu sunt doar simple restaurări ale sănătății, nu sunt doar minuni medicale, ci sunt proclamări ale apropierii Împărăției cerurilor către oameni. De aici decurge și o reevaluare eshatologică a actului vindecării sau tămăduirii de boli, care are în vedere nu numai starea imediată a omului, ci și impactul asupra veșniciei lui și a relației eterne cu Dumnezeu. Din această perspectivă vedem că suferința fizică are mai multe izvoare din care se naște și se dezvoltă și, prin urmare, diferite căi de tămăduire a acesteia.

Sfântul Grigorie Sinaitul vorbește de trei cauze ale suferinței în om: mândria, lucrarea diavolului și îngăduința lui Dumnezeu pentru viața păcătoasă a aceluia care suferă. Sfântul Părinte spune: „Trebuie ştiut că amăgirea are trei pricini de obşte prin care vine asupra oamenilor: mândria, pizma dracilor şi îngăduinţa povăţuitoare (a lui Dumnezeu). Iar pricinile primelor sunt: mândria, uşurătatea, pizma, sporirea; iar a îngăduinţei povăţuitoare, vieţuirea păcătoasă. Amăgirea din pizmă şi din părerea de sine îşi află grabnică tămăduire, mai ales când omul se smereşte. Dar lăsarea pe mâna satanei spre pedeapsă povăţuitoare din pricina păcatului, adeseori, o îngăduie Dum­nezeu până la moarte spre curăţire. Uneori îi lasă să fie chinuiţi spre mântuire chiar şi pe cei fără vină” (Filocalia, volumul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, pp. 185-186).

Această îngăduință a lui Dumnezeu nu este văzută ca o condamnare sau predestinare a omului către suferință, fără ca el să poată să facă ceva. Îngăduința lui Dumnezeu are în vedere starea în care omul se află, iar în voia și puterea lui se află cheia ca el să își schimbe viața spre bine. Sfântul Grigorie Sinaitul evidențiază acest lucru prin punctarea demni­tății împărătești sau a preoției universale a omului, pe care le primește prin Botez, și tainele de inițiere când devine membru al Bisericii. Părintele isihast spune: „Toţi binecredincioşii se ung preoţi şi împăraţi întru adevăr prin înnoire, precum se ungeau şi cei de odinioară prin preînchipuire. Căci aceia erau chipuri ale adevărului nostru, care ne preînchipuiau nu în parte, ci pe toţi. Dar împărăţia şi preoţia noastră nu sunt de acelaşi chip şi de acelaşi fel cu al acelora, deşi simbolurile sunt aceleaşi. Nici nu sunt la noi deosebite firea, harul şi chemarea la ungere, ca să-i facă deosebiţi pe cei unşi, ci noi avem una şi aceeaşi chemare, credinţă şi întipărire. Ele arată şi descoperă, după cuvântul adevărului, că trebuie să ne facem curaţi, nepătimitori şi cu totul închinaţi lui Dumnezeu, acum şi în veacul viitor” (Ibidem, p. 186). Astfel, omul are în stăpânirea sa putința de a se face curat, lipsit de patimi și dedicat lui Dumnezeu, bine­înțeles, în temeiul harului pe care îl primim prin sfintele taine.

Cuviosul Isaia Pustnicul, vorbind de „ramurile răutății”, arată multele feluri de patimi sufletești de care omul trebuie să se vindece. Părintele face o listă cuprinzătoare: „Deci, cei ce voiesc să facă voile lor după trup şi nu voiesc să se vindece pe ei înşişi prin sfânta vindecare a pocăinţei, ca să se facă curaţi, se vor afla dezbrăcaţi de haina virtuţilor în ceasul nevoii şi se vor arunca în întunericul cel mai dinafară, unde este diavolul, îmbrăcat în haina patimilor, care sunt: desfrânarea, pofta, iubirea de arginţi, vorbirea împotrivă, mânia, pizma, slava de­şartă, trufia. Acestea sunt ramurile răutăţii şi multe altele asemănătoare, adică: neînfrânarea, împodobirea trupului, împrăştierea, lenevia, cuvintele glumeţe, privirea cu neruşinare, iubirea de a se lărgi, inconştienţa, neluarea în seamă a judecăţii lui Dumnezeu, pizmuirea aproapelui, minciuna împotriva aproapelui, voinţa de-a plăcea oamenilor, mărturia mincinoasă, cunoaşterea mincinoasă, voinţa de a învăţa pe alţii, de a iubi trebuinţa lumii, lipsa de curaj, incapacitatea de a suporta ura aproapelui, neputinţa de a suporta critica, iubirea slavei de la oameni mai mult decât slava lui Dumnezeu, voinţa de a-şi arăta lucrarea spre a fi slăvit de oameni, iubirea mâncărilor plăcute, dorinţa iubirii pentru satisfacerea patimilor trupului, sminteala de-a nu fi preţuit, dorinţa de a fi lăudat pentru cunoştinţă, de a aţâţa (pe alţii), de a-ţi afirma propria voinţă, de a te socoti pe tine cuminte şi bun, de a vedea pe frate ca prost şi a-l dispreţui” (Filocalia, volumul 12, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2017, pp. 302-304).