Depozitarea și valorificarea, problemele cultivatorilor doljeni

În fiecare vară, mii de tone de fructe și legume pleacă din sudul Doljului spre pieţele din România, iar pepenii de Dăbuleni şi spre Polonia şi Ucraina. Dincolo de imaginea unui bazin legumicol prosper pe care o are regiunea, agricultorii se confruntă de ani de zile cu probleme care îi mențin necompetitivi pe o piață tot mai dinamică. Printre vulnerabilități se numără lipsa depozitelor, dependența de intermediari, putere redusă de negociere.

În comuna Călăraşi, din județul Dolj, aflată la câţiva kilometri de Dăbuleni, autorităţile locale încă aşteaptă construirea unui depozit destinat colectării şi valorificării legumelor şi fructelor. Investiţia, finanţată prin Compania Naţională de Investiţii şi licitată, nu a mai primit ordinul de începere a lucrărilor. „Din păcate, fiind finanţare de la CNI, aşa cum au fost sistate toate investiţiile, s-a considerat că nu este o prioritate un depozit de legume, fructe şi aşteptăm vremurile mai bune”, a declarat, pentru Agerpres, primarul comunei, Sorin Sandu.

Absenţa investiţiei nu a blocat comerţul, însă l-a reorganizat în jurul unor depozite private prin intermediul cărora, în cazul pepenilor, circa 70-80% din producţie pleacă spre Polonia şi Ucraina. Potrivit primarului, angrosiștii vin în fiecare sezon, atrași de notorietatea bazinului legumicol, și colectează marfa prin cele două depozite private din comună, de unde este expediată către pieţele externe. Sunt peste o mie de mici producători numai în comuna Călărași, care recoltează aproape în acelaşi timp. Pentru agricultori, avantajul acestei piețe a angro­siș­tilor este că marfa se vinde repede, uneori direct de pe câmp, însă preţul este dezavantajos. 

Anul acesta, unul bun, preţul de achiziţie la pepeni a coborât la 40-50 de bani/kg. „Noi nu vindem când vrem noi, vindem când vine cumpărătorul. Dacă astăzi preţul este 50 de bani şi nu accepţi, mâine poate nu mai vine nimeni. Lubeniţa nu poate aştepta după piaţă”, spune un producător.

Lipsa unor spaţii proprii de depozitare accentuează dependenţa de intermediari, afirmă un alt cultivator: „Dacă aveam unde să ţinem marfa câteva zile, poate puteam negocia altfel. Dar când lubeniţa este coaptă, nu poţi să o laşi în câmp. Atunci accepţi preţul pe care îl găseşti”. Această frază ilustrează paradoxul bazinului legumicol din sudul Doljului, care a câștigat notorietate ca brand agricol, însă nu are mecanisme prin care agricultorii să-și valorifice avantajos producţia. Deşi cerere există, inclusiv la export, puterea de negociere este mică deoarece oferta fragmentată nu poate câștiga în fața cererii organizate. „Nu există depozite, nu există centre de prelucrare, deci lanţurile valorice sunt rupte. Tot circuitul economic se desfăşoară la voia întâmplării, la noroc”, a sintetizat un alt legumicultor din zonă, citat de Agerpres. (C.Z.)