Săptămâna Mare, sărbătorită de ortodocşi în anul 1714, a fost cu adevărat una a patimilor pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. Miercuri a fost mazilit, în Joia Mare a fost înscăunat domn al Ţării Româneşti vărul său, Ştefan Cantacuzino, iar în ziua Prohodului Domnului a luat calea exilului, împreună cu familia sa. Curtea Domnească din Bucureşti oferea în acel răstimp o imagine dezolantă: doi domnitori, rude, în ipostaze antagonice.
Un martiriu mare cât un popor. Oricum, cât tot ce este mai bun şi mai copt în el. Un domnitor, copiii şi sfetnicul său, păşind spre călău, în soarele unei veri străvechi, păşind prin
Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu a fost mare ctitor de locaşuri sfinte, de cultură şi de conştiinţă naţională. A fost, de asemenea, un mare diplomat, un bun administrator şi un înţelept creator de sinteze spirituale şi de strategii pentru menţinerea păcii. Dar, ca o încununare a tuturor acestora, a fost un domnitor creştin care a pecetluit prin sângele său şi al fiilor săi mărturia credinţei creştin-ortodoxe şi a demnităţii naţionale, în timpul stăpânirii otomane asupra Ţării Româneşti.
Yedikule poate să devină pentru mulţi turişti europeni o amintire sau un loc de agrement, însă pentru noi, românii, acest muzeu este mult mai mult. Yedikule face parte dintre locurile sfinţite de jertfa familiei Sfinţilor Brâncoveni, care sunt un simbol al jertfei întregului neam în istorie. Yedikule este o golgotă a eroismului, a demnităţii, a credinţei şi a martirajului care ne însufleţeşte pe noi, românii de pretutindeni, să ne iubim Ţara şi Credinţa. Orice român adevărat poate deveni prin viaţa lui un brâncovean, când se jertfeşte pentru credinţă şi pentru neam.
Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, edificiu reprezentativ pentru arta brâncovenească din ţara noastră, singurul ctitorit în Bucureşti de Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu care a supravieţuit vicisitudinilor timpului, se prezintă astăzi în splendoarea-i de altădată. Părintele paroh Emil Nedelea Cărămizaru, artizanul celei mai noi lucrări de restaurare a locaşului de la kilometrul zero al României, ne-a prezentat un itinerar spiritual pornit din negura istoriei pentru a ajunge în cotidian.
Ultimii ani ai domniei Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu au coincis cu sultanatul lui Ahmed al III-lea, care a condus Imperiul Otoman de la finele lui 1703 până în 1730. Este perioada de du
Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa“) Brâncoveanu şi al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Şerban Cantacuzino, fiind şi strănepot al lui Matei Basarab. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, şi de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-au oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.
Una dintre cele mai discrete, misterioase şi preţuite curţi domneşti ale Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, mai puţin cunoscută de publicul larg, a fost cea de la Obileşti, din sudul ţării. Ea
În timpul Războiului ruso-turc din 1710-1711, Constantin Brâncoveanu a rămas în expectativă, fără a înclina balanţa către nici una dintre puterile combatante. O rudă apropiată a sa, spătarul Toma Cantacuzino, a trecut chiar de partea ruşilor, asediind Brăila turcească. Acest eveniment i-a adus prejudicii grave de imagine domnitorului român în faţa puterii otomane suzerane, grăbindu-i un sfârşit deja hotărât. Din păcate, motivarea hotărârii de mazilire a fost „servită”, pe tipsie, turcilor, chiar de familia Cantacuzinilor.
Au trecut 628 de ani de la prima atestare documentară a satului de unde îşi trag rădăcinile voievozii munteni Matei Basarab şi nepotul său, Sfântul Constantin Brâncoveanu. Familia Brâncovenilor a ridicat aici încă din secolul al XVI-lea o curte, o biserică şi o mănăstire, monumente istorice ce sunt incluse în circuitul judeţean, naţional şi internaţional.
În prima decadă a secolului al XVIII-lea, domnitorul Constantin Brâncoveanu era conştient că numai pronia divină i-a salvat tronul şi viaţa. Situaţia Ţării Româneşti faţă de Imperiul Otoman părea a trece printr-o perioadă de linişte, dar aceasta era doar o aparenţă. Războiul ruso-turc din 1710-1711 a pecetluit soarta domnilor pământeni în Ţările Române, punând început în Moldova domniilor fanariote. În Ţara Românească, mazilirea domnitorului era doar o chestiune de timp.
Rămas la vârstă fragedă orfan de tată, Constantin Brâncoveanu a fost crescut de mama sa, Stanca Cantacuzino, şi educat de trei dintre unchii săi: Şerban Vodă, Mihai Spătarul şi Constantin Stolnicul. Despre acesta din urmă, Brâncoveanu mărturisea: „Eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cât pe dumnealui tata Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu“. Prof. univ. dr. Radu-Ştefan Vergatti, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, ne-a vorbit despre relaţia domnitorului martir cu cea mai importantă familie boierească a vremii.
La întoarcerea de la Adrianopol din anul 1703, când a fost confirmat domnitor al Ţării Româneşti pe viaţă, Constantin Brâncoveanu cunoştea că a fost aproape să-şi piardă tronul şi chiar viaţa. O domnie de un sfert de veac într-o perioadă de mari frământări politice a fost posibilă doar datorită înţeleptei ocârmuiri a domnului român, care a ştiut să răscumpere liniştea ţării. L-a costat o avere, dar oare ce preţ are salvarea unei ţări?
În anul 1703, Sfântul Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu a fost chemat la Adrianopol, reşedinţa temporară a Curţii imperiale otomane în timpul sultanului Mustafa al II-lea. Informaţii despre această vizită regăsim în însemnările secretarului domnesc Anton Maria del Chiaro şi ale cronicarului de curte Radu Greceanu. Domnitorul român avea să se întoarcă la Bucureşti cu firman de domnie pe viaţă.
Între manifestările prilejuite de comemorarea Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu cu ocazia împlinirii în acest an a 300 de ani de la martirajul său tragic, împărtăşit împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache, un eveniment semnificativ îl constituie Simpozionul Naţional Constantin Brâncoveanu şi contribuţia lui la sporirea patrimoniului cultural, educaţional, spiritual şi social-filantropic al Ţării Româneşti în contextul european al veacului al XVIII-lea, organizat de Patriarhia Română în cooperare cu Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universităţii din Bucureşti şi cu sprijinul generos al Secretariatului de Stat pentru Culte.
Domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu a reprezentat o evoluţie notabilă a civilizaţiei româneşti pe toate planurile. Academia domnească organizată la Bucureşti în incinta Mănăstirii „Sfântul Sava” şi primul centru de învăţământ medical în spitalul din interiorul Mănăstirii Colţea sunt două dintre realizările de seamă ale voievodului martir despre care ne-a vorbit prof. univ. dr. Radu-Ştefan Vergatti, membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.
Moaştele Sfântului Constantin Brâncoveanu au fost scoase din mormânt şi cercetate de o echipă de specialişti de la Muzeul Municipiului Bucureşti în perioada 12-15 mai. Din partea Patriarhiei
Marele domnitor al Ţării Româneşti, Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu, a fost şi un ilustru ctitor de cultură. Timpul domniei sale este considerat o perioadă de maximă strălucire culturală. S-au tipărit aproximativ 80 de cărţi, s-au înfiinţat şcoli, biblioteci, s-au zidit biserici şi ansambluri arhitectonice, toate având amprenta stilului brâncovenesc. Despre această efervescenţă culturală ne-a vorbit pr. prof. dr. Ioan Moldoveanu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
Cercetarea documentelor de cancelarie şi a corespondenţei voievodale atestă că domnia de mai bine de 25 de ani a Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu a fost consolidată prin bune relaţii întreţinute cu marii conducători ai vremii. Domnitorului român i se poate aplica sintagma folosită de cronicarul Miron Costin pentru Radu Mihnea, care „şi la turci credinţă (credibilitate, n.r.), şi la creştini laudă avea”.
În Bucureştiul interbelic, la 220 de ani de la martirizarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, ziua de 21 mai 1934 a fost aleasă pentru organizarea unei procesiuni solemne de reînhumare a osemintelor voievodului martir. Presa vremii a prezentat atât programul ceremoniei, întocmit de Patriarhia Română, cât şi desfăşurarea evenimentelor, în prezenţa familiei regale, a reprezentanţilor autorităţilor de stat şi a numeroşi credincioşi.
Prima misiune diplomatică a lui Constantin Brâncoveanu a fost îndreptată către Viena, pentru a cere sprijin împotriva turcilor. Din aliaţi, austriecii devin putere ocupantă în Ţara Românească. Cu abilitate şi „isteţime politică”, domnitorul român reuşeşte să menţină ţara liberă, declarându-se câştigător într-un război în care nu a fost nevoit să scoată sabia din teacă. Aşa a pus bazele unei domnii de 26 de ani de rezistenţă în faţa a trei mari puteri.
