„Cravata galbenă”, un film despre identitatea geniului românesc

Luni, 24 noiembrie, de la ora 19:00, sala Cinema City din Galați l-a avut ca oaspete pe regizorul și scenaristul filmului „Cravata galbenă”, Serge Ioan Celibidachi (i-ul este din greșeala autorităților străine), fiul marelui muzician și dirijor Sergiu Celibidache (1912 - 14 august 1996). Acesta s-a prezentat „ca acasă” la întâlnirea cu gălățenii. Serge s-a bucurat de prezența și susținerea Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, duhovnicul regizorului, care a vorbit despre rădăcinile familiei Celibidache din Galați, despre o anumită așezare în rânduiala lumii de odinioară a românului, într-o tăcere emoționantă a sălii.

Filmul „Cravata galbenă” este o producție sută la sută românească, realizată cu actori străini, dar cu mijloace românești, de fiul marelui Sergiu Celibidache, ca o reverență adusă tatălui său, familiei mari și mici din România de odinioară. Drama cinematografică are la bază povestea de viață adevărată a românului plecat în lume să-și afle un rost și să-și împlinească un vis, acela de a deveni compozitor și dirijor. La întâlnirea cu gălățenii, IPS Părinte Casian a reiterat „demnitatea în care trăiau înaintașii noștri, în condiții nu întotdeauna fericite. Însă, condiția umană era atât de fericită, încât nu conta nici locul, nici mărimea casei, nici starea materială. Era o stare de spirit care a făcut ca, la începutul secolului XIX, portul Galați să atragă aici și membri din familia Celibidache”.

Au fost amintite câteva aspecte legate de istoria acestei familii de greci sosiți din Creta, care a trăit la Galați, unul din orașele prospere la acea vreme. Tatăl dirijorului Sergiu Celibidache (1912-1996) este Demostene Celibidache, ofițer de cavalerie (la rându-i, fiul lui Polihron Celibidache, arhitect), născut la Galați, la 25 decembrie 1868. Din orașul de la Dunăre, pe la începutul veacului XIX, Demostene a pornit înspre Roman și apoi la Iași. Sergiu Celibidache s-a născut la o jumătate de an de la plecarea familiei sale din Galați, la Roman.

IPS Părinte Casian a subliniat contextul aflării familiei Celibidache la Galați, faptul că portul devenise un oraș deschis, din 1837 fiind porto-franco: „Galațiul i-a primit cu brațele deschise pe greci, evrei, armeni și pe toți occidentalii care au reprezentat aici lumea comerțului fluvial și maritim de veac XIX, prin cele 16 consulate”.

O altă legătură cu Galații, ilustrată în „Cravata galbenă”, este sora marelui compozitor și dirijor, dezmierdată Sonia, pe numele adevărat Irina Parascheva Celibidache, căsătorită cu col. Gh. Macovei, care a trăit până la vârsta de 98 de ani și 10 luni. Sonia odihnește întru Domnul, alături de soțul său, strămutat de la Iași, în Cimitirul „Eternitatea” din Galați: „Sonia, mezina din familia marelui dirijor, este mama a doi copii model: a ziaristului Radu Macovei, ctitorul primului cotidian din România postdecembristă, Viața liberă din Galați, unde a trăit alături de soția sa, prof. univ. Viorica Maria Macovei. Mezina Soniei este profesoara Nicoleta Dana Ioniță, o maestră care a dat țării și lumii nenumărați olimpici, ca dascăl la Colegiul Național Vasile Alecsandri din Galați”. În context, ierarhul a menționat alte două surori ale lui Demostene, care au slujit cu dragoste și vocație semenii din Galați: Sofia și Irina. Revenind la întâlnirea cu gălățenii, a subliniat faptul că prin filmul „Cravata galbenă”, Serge Ioan a adus în contemporaneitate România frumoasă, păstrată în inima marelui compozitor și dirijor Sergiu Celibidache, înstrăinat de ai săi, care de dorul de acasă și-a creat - la o sută de kilometri de Paris, în inima Franței - o casă ce păstrează arhitectura celor de pe malul Siretului, de la Galați, potrivit amintirilor mărturisite de Ioana Celibidache în interviul realizat de Iosif Sava la TVR.

Întâlnirea Ioanei Procopie Dumitrescu cu marea sa dragoste, dirijorul Sergiu Celibidache, s-a concretizat prin căsătoria din 1965 și nașterea, în 19 iunie 1968, a unicului fiu, Serge Ioan, cel care, în ultimii șapte ani, a rescris povestea marelui compozitor și dirijor Sergiu Celibidache.

Povestea tumultuoasă de viață a lui Sergiu Celibidache a fost notată, într-un jurnal, chiar de fiul său, Serge Ioan, un tânăr cineast discret în viață și în film, dezrădăcinat într-un mod abrupt de familia sa și de Iașiul interbelic, la vremea marilor întrebări. O despărțire care a durat până la întâlnirea de dincolo, fiindcă instaurarea sistemului comunist, după 1945, nu a mai permis libertatea de mișcare, de exprimare, în Răsăritul Europei. Suntem în perioada interbelică, în istoricul Iași, Capitala culturii și spiritualității românești și a întregii Moldove jertfitoare, abia ieșită din Primul Război Mondial, simbolul rezistenței și al speranței românilor întru unitate de neam și de credință. În casa tânărului ofițer de cavalerie Demostene Celibidache (născut la Galați, în 25 decembrie 1868), tatăl marelui muzician Sergiu Celibidache, spiritul de jertfă pentru „România dodoloață” era viu, respira prin toți porii. Demostene a ocupat în 1924 și funcția de prefect de Iași. Căsătorit cu Maria Brăteanu (1878-1962), profesoară de chimie, în casa lui Demostene s-au născut cinci copii. Ofițerul de cavalerie și-ar fi dorit ca fiul său Sergiu (al doilea din cei cinci copii, născut la 28 iunie 1912, la Roman, la jumătate de an de la plecarea lui Demostene din Galați) să urmeze o carieră politică. De la Roman, în 1913, familia lui Demostene s-a mutat la Iași. Trama începe în tinerețe, când Sergiu primește în dar de la tatăl său o „cravată galbenă, de viitor prim-ministru al României”. Numai că visul tânărului nu rezonează cu al tatălui său, iar dialogul se întrerupe brusc, definitiv, fiindcă regimul comunist a închis granițele, și pentru mulți, și visele. Tânărul iubitor de muzică părăsește casa părintească și își ia viața în mâini.

Acțiunea minunatei producții cinematografice românești este o călătorie în spațiul universal al marii muzici clasice; începe în România interbeli­că și se desfășoară pe parcursul a șapte decenii, de-a lungul și de-a latul a cel puțin trei dictaturi (Hitler, Stalin, Ceaușescu) până după căderea Cor­tinei de Fier, la noi, în decembrie 1989. Scenele alter­nează între Sergiu, aflat la vârsta maturi­tății - interpretat cu delicatețe de actorul John Mal­kovich - și Sergiu Celibidache în devenire (în­tre 20 și 50 de ani), interpretat cu nerv, cu dra­goste și multă dăruire de talentatul actor Ben Schnetzer. Ben, asemenea lui Sergiu, pornește în marea călătorie a vieții de dragul unui vis, fie­care reușind în felul său ca - prin multă dăruire și jertfă - să cucerească inima rănită a unei lumi ie­șite din colbul celui de-Al Doilea Război Mondial.

În 1936, după stagiul militar, Sergiu Celibidache trimite propriul său „Cvartet de coarde” profesorului Heinz Tiessen, de la Facultatea de Muzică din Berlin, iar aprecierea lucrării sale îi aduce tânărului român o invitație în capitala Germaniei. Aici este admis ca student al Facultății de Muzică a Universității `Friedrich-Wilhelm” și își împarte timpul între studiu, dirijat și supraviețuire. Își exprimă deschis părerile despre arta dirijatului, spre marea uimire a celor care se credeau atoateștiutori. Într-o Germanie nazistă, cu destule prejudecăți legate de evrei și străini, românul a înfruntat cu demnitate mentalități discriminatorii, „tratamente” ne­omenești din partea regimului nazist. Trebuie să vedeți filmul ca să înțelegeți mai bine sufe­rințele românului care căuta desăvârșirea, într-o țară împotriva căreia România, după momentul 23 august 1944, a întors armele.

În contextul întâlnirii, Părintele Arhiepiscop a subliniat și importanța lui Ion Procopie Dumitrescu (născut în 1845), din familia Ioanei, fost primar al Bucureștiului (1877-1909), într-o perioadă grea pentru România, cel care a condus lucrările de canalizare ale Dâmboviței, a rectitorit Biserica „Sfântul Silvestru”, unde a slujit părintele Galeriu, a inaugurat prima linie de tramvai electric din București, a înființat Societatea orfanilor de război și și-a donat salariul de primar în acest scop. Urmașii săi au fost deposedați de toată avuția, la venirea comuniștilor, după 1945, împrejurare în care Ioana a fugit din Regatul României. De asemenea, ierarhul a ținut să înlăture zvonul potrivit căruia marele geniu al muzicii clasice Sergiu Celibidache ar fi trecut la budism. Sergiu era un om care alerga din țară-n țară, din concert în concert, care a întrerupt legătura cu tatăl său și, ca să învețe să asculte tăcerea, ca „să se desăvârșească, și-a luat un duhovnic. Nu și-a lăsat niciodată credința ortodoxă”, a spus Înaltpreasfințitul Părinte Casian.

Serge Ioan Celibidachi, fiul, a făcut un film care ne recomandă în lume, cu geniul nostru care s-a afirmat peste hotare, muzical și identitar, chiar dacă a înfruntat realitățile unei istorii tumultuoase și - dea Domnul - irepetabilă! „Cravata galbenă” este un film despre un român special, care cinstește numele tatălui său, al ţării sale, nu doar aici, ci în întreg mapamondul, care poate fi şi chiar este un brand de țară - Sergiu Celibidache. „Filosoful cu baghetă” nu a renunțat niciodată la cetățenia română, în ciuda multor piedici avute, legate de libertatea de mișcare.