Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Școala părinților sau a fi părinte

Școala părinților sau a fi părinte

Un articol de: Alina A. Rotaru - 05 Iun, 2019

A fi părinte este una dintre cele mai profunde și transformatoare experiențe pe care le traversează un om de-a lungul vieții. Oamenii care au un copil sau mai mulți își definesc în mare parte viața în rolul de a fi părinte, iar acesta vine la pachet cu o serie de emoții, convingeri, provocări, temeri și împliniri specifice.

În încercarea de a surprinde cât mai multe nuanțe ale experienței de a fi părinte, am chestionat o prietenă însărcinată cu primul copil în legătură cu emo­țiile pe care le are acum și cum privește în viitor spre perioada în care bebelușul se va naște: „Sunt entuziasmată pentru că e ceva nou, începutul unei alte etape, ceva ce te împlinește, este o realizare a cuplului. Capitolul teamă e mult mai complex: simți teamă pentru tine, că nu ești suficient de bună, de pregătită, de sănătoasă sau de înțeleaptă să îți crești puiul pregătit pentru o lume atât de ostilă, simți teamă pentru mediul înconjurător, teamă pentru sănătatea, dezvoltarea fizică și sănătatea psihică. Vrei să îl ferești de orice fel de traume. Mai este o frică pe care alte mame îți spun că e nefondată: teama că nu vei fi atașată de puiul tău. De multe ori când îți odihnești capul pe umărul soţului, te trezești întrebând cu voce tare, după ce ai încercat să îți răspunzi singură la întrebarea: Oare vom ști ce să facem cu o ființă așa de mică? Te mulțu­mești cu orice răspuns, pentru că știi că răspunsul corect nu există, ci doar timpul ți-l va da. În final, încerci să îți alungi grijile cu o mângâiere a locului unde crește minunea voastră”.

Cu ce am putea începe atunci când vorbim despre a fi părinte? Cu provocările? Cu diferența enormă dintre ce ți-ai imaginat că va fi și cum a fost? Cu descrierea unei dimensiuni a iubirii de care nu credeai că ești capabil?

Pare că tot ce am spune nu cuprinde acest rol pe care îl exersăm și perfecționăm întreaga viață, dar în continuare voi încerca să ating câteva aspecte importante atunci când vine vorba de a crește un copil echilibrat emoțional și psihic.

Distincția între rolul și funcția de părinte

Rolul de părinte poate fi îndeplinit doar de către părinte, în momentul în care s-a născut copilul unei familii, odată cu copilul s-a creat rolul de a fi părinte pentru două ființe umane, respectiv pentru părinții copilului nou-născut. Diferența dintre funcție și rol este dată de faptul că funcția este ceva oferit din exterior, alocat prin alegere, contract sau obligație. De exemplu, un bun asistent social poate îndeplini funcția de părinte, prin grijă, suport în momentele dificile, oferirea de afecțiune și sfaturi, însă el nu va avea niciodată rolul de părinte.

Prin urmare, rolul de părinte se ia în serios.

Dezvoltarea psihosocială în primii ani de viață

Literatura de specialitate vorbește însă despre elemente esențiale ale dezvoltării psihice și sociale în primii ani de viață ai copilului.

Dezvoltarea creierului este influențată puternic de schimbările la nivelul vieții afective a copilului în primele 36 de luni, iar aceste schimbări au efecte durabile asupra structurii creierului.

Schore (1994) și Sroufe (1997) punctează patru transformări majore la nivelul creierului în primii ani de viață.

Una dintre transformări are loc în primele trei luni de viață și se referă la faptul că cortexul cerebral introduce în acțiune percepțiile cognitive: surâsul spontan, comportamentele reflexe și somnul REM.

A doua transformare majoră are loc în lunile 9-10, când lobii frontali încep să interacționeze cu unul dintre sediile reacțiilor afective: sistemul limbic. Legăturile dintre cortexul frontal, sistemul limbic și hipotalamus facilitează legătura dintre sfera cognitivă și cea afectivă, copilul putând să trăiască emoțiile și în același timp să le interpreteze.

În al doilea an de viață apar conștiința de sine, emoțiile specifice, afectivitatea ce poate fi reglată, comportamentele de explorare și o mai bună coordonare fizică, această perioadă fiind corelată cu mielinizarea lobilor frontali.

A patra schimbare semnificativă se petrece în jurul vârstei de 3 ani, când copilul începe să prezinte emoții evaluatoare, ca rușinea, ceea ce ne duce cu gândul la schimbări hormonale în sistemul nervos autonom (involuntar) și maturizarea sistemului parasimpatic.

Rolul mamei în dezvoltarea timpurie a copilului

Fără a minimaliza rolul tatălui în dezvoltarea afectivă și cognitivă sănătoasă a copilului, vreau să accentuez că implicarea timpurie a mamei are influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare.

Harry Harlow, împreună cu colegii săi, a realizat o serie de studii pe puii de maimuță, care au fost despărțiți de mamele lor la 6-12 ore după naștere și puși în cuști. În cușcă erau două tipuri de mame surogat: o formă cilindrică simplă din sârmă, pe care era legată o sticlă de lapte prin care puii erau hrăniți, și o formă de mamă surogat, acoperită cu pluș, fără sticlă de lapte pentru hrănire.

Când puii erau lăsați să petreacă timp cu oricare dintre „mame”, toți puii de maimuță o preferau pe cea de pluș, deși cea alcătuită din sârme îi hrănea.

Într-o altă încăpere, puii „crescuți” de surogatele din pluș exprimau mai mult interes în a explora mediul înconjurător, decât cei „crescuți” de mamele surogat din sârmă. De amintit este că nici o maimuță din cele două grupuri nu a crescut normal și nici una nu a fost capabilă să-și îngrijească propriile progenituri (Suomi și Harlow, 1972).

Pentru a se dezvolta normal fizic și psihic, copilul are nevoie de o mamă care să reacționeze cu căldură și promptitudine la nevoile lor, în mod deosebit în primii ani de viață, când depen­dența copilului de mamă este totală.

Tiparele de atașament

Vorbeam mai sus despre importanța mamei și cum această relație timpurie ne afectează tot parcursul vieții.

John Bowlby a studiat și observat legătura de atașament dintre mame și copii, identificând trei tipuri de atașament. Stilul de ata­șament este un tipar de relațio­nare, care se dezvoltă timpuriu și ne însoțește pe tot parcursul vieții, în toate relațiile semnificative pe care ajungem să le construim.

Copilul ce prezintă un atașa­ment sigur protestează sau plânge când îngrijitorul principal (mama, de regulă) pleacă sau se îndepărtează de el, însă reacțio­nează cu căldură și caută contactul cu mama când acesta se întoarce.

În cazul atașamentului evitant, sugarul plânge rareori când este despărțit de mamă, iar la întoarcerea acesteia evită contactul cu ea.

Copilul care prezintă atașa­ment ambivalent (anxios-rezistent) devine anxios înainte ca mama să plece, iar la întoarcerea acesteia fie caută contactul cu ea, fie i se împotri­vește.

Alte cercetări (Main și Solomon, 1986) au identificat un al patrulea tipar de atașament, ata­șamentul dezorganizat-�dezo­ri­entat, în cadrul căruia copilul manifestă comportamente repetitive și contradictorii la întoarcerea mamei. 

Elemente esențiale ale dezvoltării copiilor

Din cauza presiunii exercitate pe rețelele sociale și abundenței surselor de informare mai mult sau mai puțin corecte, părinții consideră esențiale lucruri care nu sunt nevoi de fapt, ci preferințe sau mofturi, care, satisfăcute în exces, conturează profilul tipic al copilului răsfățat.

O nevoie de bază a copilului este nevoia de conectare. Aceasta poate fi satisfăcută prin petrecerea timpului împreună, oferirea de îmbrățișări, asigurarea iubirii și a unui mediu suportiv pentru copil. Prezența fizică și emoțională în relația cu copilul îi asigură dezvoltarea și maturizarea armonioasă, în caz contrar apar comportamentele nedorite, care în fapt nu sunt decât strigăte surde ce vorbesc despre nevoia de conectare și atenție.

Nevoia de control este fragilul sâmbure al autonomiei care încolțește în copil și se manifestă prin comportamente de evitare a ajutorului oferit uneori în exces de către adulți. Lasă copilul să facă mici sarcini, să vadă că poate, știe, este capabil, se descurcă.

Nevoia de competență se manifestă printr-o nesecată dorință de cunoaștere și curiozitate în legătură cu lumea înconjurătoare. „De ce?” este întrebarea pusă deseori de copil, care ajunge să ne irite la un moment dat, însă este semnul important al nevoii de cunoaștere și dezvoltare pe care este indicat să o satisfacem pe cât posibil.

A fi părinte este o împlinire, o provocare și o responsabilitate enormă. O mamă mi-a descris simplu și comprehensibil expe­riența de a fi părinte: „Să fiu mamă este împlinirea mea ca femeie. Se schimbă toată scala de valori, prioritatea devin copiii. Totul se raportează la ei și la binele lor. Zâmbetul și fericirea copiilor mei pot compensa toate greu­tățile vieții”.