Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Martiriul Brâncovenilor

Martiriul Brâncovenilor

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Repere și idei
Un articol de: Lidia Popiţa Stoicescu - 20 Aug, 2021

Privind icoana care ne oferă spre închinare cinci candele de mucenicească sfințenie - chipurile Sfinților Martiri Brâncoveni - suntem străbătuți de un puternic fior de evlavie, la care contribuie, pe lângă povestea ca atare și care constituie pagini de istorie pură despre epoca, viața și înfăptuirile lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, Domn al Ungrovlahiei între anii 1688 şi 1714, acel fluid unic de simțire care face ca sufletul să dea pasul spre percepția aurei de legendă.

Ceea ce provoacă vibrație profundă, nu arar însoțită de lacrimă discretă, este prezența în icoană a celor patru fii ai Domnitorului, înfă­ți­șați ca fiind foarte tineri, chiar - unul dintre ei, Matei - copil. Faptul, viziunea respectivă, își are sorgintea în tabloul votiv de la ctitoria voievodului: Mănăstirea Hurezi. Într-adevăr, la vremea așezării pisaniei acestei ctitorii brânco­venești, cei patru feciori se aflau la vârste foarte fragede.

Fără a impieta, cred, în nici un fel asupra valorii sacre, de icoană, de obiect oferit spre închinare credincioșilor, cinstitori ai Sfinților Martiri Brâncoveni, vom încerca să facem cunoscut adevărul istoric despre aceste minunate vlăstare ale marelui Principe Constantin Brâncoveanu.

Documentele atestă cu exactitate anul nașterii fiecăruia dintre cei 11 copii ai lui Constantin și Maria Brâncoveanu - 4 feciori și 7 fete - astfel că putem ști sigur vârsta celor 4 băieți uciși, împreună cu părintele lor, la Constantinopol, în cumplitul an 1714! Constantin - n. 1683, căsătorit, tatăl unui copil - Constantin (moare la 31 de ani); Ștefan - n. 1685, căsătorit (moare la 29 de ani); Radu - n. 1690 (moare la 24 de ani) și Matei, ultimul copil al soților Brâncoveanu, 1697-1698 (moare la 16-17 ani).

S-ar putea obiecta faptul că, făcând cunoscute aceste date istorice, acel fior de evlavie despre care vorbeam ar putea diminua în sufletul credincioșilor dornici să venereze Icoana și să se cutremure de mucenicia sfinților zugrăviți. Un contraargument ar fi - credem - tocmai faptul că vârsta maturității, sau aproape, a celor trei: Constantin, Ștefan și Radu, conferă un plus de dramatism și credibilitate prin asumarea conștientă, voită, neșovăielnică a martirajului. Cu atât mai mult motivația profundă a acceptării acestuia: refuzul categoric al abjurării de la credința în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! Acest fapt îi așază - cel puțin pe primii trei, ca și pe sfetnicul Ianache - alături de Voievodul Constantin Brâncoveanu, la măsura de bărbați conștienți și deplin motivați pentru gestul lor. În ceea ce îl privește pe mezinul Matei - nici el un copil de 11-12 ani, ci un adolescent de 16-17! - stă mărturie pentru vârsta și atitudinea sa cutremurătoarea relatare din partea unui personaj prezent la sinistrul eveniment: este vorba de celebrul călător francez Aubry de la Motraye, pe atunci în slujba regelui Suediei Carol al XII-lea. Acesta relatează: „Dar când (gâdele) ridică sabia ca să taie capul celui mai tânăr, în vârstă de șaisprezece ani (iată atestarea corectă a vârstei lui Matei, n.r.), acesta, cuprins de frică, ceru să i se cruțe viața, primind în schimb să se facă musulman; atunci tatăl său, dojenindu-l și îndemnându-l mai bine să moară de o mie de ori, dacă s-ar putea, decât să se lepede de Iisus Hristos, numai pentru a trăi câțiva ani mai mult pe pământ, acesta spuse gâdelui: «Vreau să mor creștin, lovește!»; și îndată gâdele îi reteză capul, ca și celorlalți. În sfârșit, îl decapită și pe tată; după aceea, trupurile au fost aruncate în mare, iar capetele duse și expuse în fața porții celei mari a seraiului și au rămas acolo timp de trei zile. Așa s-a sfârșit acest principe nefericit, după ce a cârmuit Țara Românească 26 de ani. [...]” Martorul francez mai face o precizare, menită a ne îndemna să reflectăm îndelung și mereu la precaritatea vieții pământene: „[...] totul s-a petrecut sub ochii sultanului și în mai puțin de un sfert de ceas”.

Nu fără semnificație va fi, cred, precizarea că între oficialii prezenți la terifiantul spectacol s-au aflat, cum reiese din documente, pe lângă șirurile de ieniceri, mulțimea de popor, curioasă, și călătorii aflați în Constantinopol (azi i-am numi turiști) și veniseră și ambasadorii marilor puteri europene: Franța, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusia, Polonia, Olanda și Suedia, invitați în chip deosebit la crudul spectacol. Despre cadrul și modul în care s-au derulat momentele acestuia invocăm cea mai autorizată descriere și mărturie, datorate celui care s-a aflat câțiva ani în preajma Domnitorului Constantin Brâncoveanu, în calitate de secretar de limbă latină al acestuia - Anton Maria del Chiaro: „Duminică, în 26 august (pe stil vechi, deci 15 august), Adormirea Sfintei Fecioare (precizăm că era și ziua de naștere a Voievodului, care împlinea 60 de ani, și onomastica soției sale, Maria Doamna), în prezența sultanului, care sta la o anumită distanță, imbrohorul supuse pe Voievod la un nou interogatoriu, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu îl văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune și se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: «Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru»”.

Aceste cuvinte îndreptățesc și mai mult convingerea potrivit căreia tocmai vârstele mai aproape de maturitate ale celor trei fii mai mari au motivat argumentele conținute în apelul părintelui lor. Reacția nu mult întârziată - pe aceeași linie a asumării martirajului - venită din partea mezinului Matei dovedește și ea o putere de înțelegere a mesajului și care nu putea veni din partea unui copil de 12-14 ani!
Se știe că Brâncoveanu, iubitor de cultură, artă, de tot ce înseamnă expresie a spiritului uman dăruit de Dumnezeu cu harul de a crea frumusețe, s-a gândit să înființeze, pe lângă Academia Domnească de la Mănăstirea „Sfântul Sava” (care i se datorează de asemenea), o bibliotecă la ctitoria sa de la Hurezi, inten­ționând să o transforme într-un centru cultural al țării, un fel de bibliotecă națională. Drept care a cerut tuturor tipografiilor din Țara Românească să trimită câte un exemplar din orice carte apărea de sub tipar. Inventarul bibliotecii cuprindea exemplare de o mare varietate tematică: operele Sfinţilor Părinți sau Scriitori Bisericeşti Vasile cel Mare, Epifanie de Salamina, Grigorie Teologul, Grigorie de Nissa, Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul, Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cezareea și alții. Dar și opere din literatura profană: Odissea lui Homer, tragediile lui Euripide, comediile lui Aristofan și opera lui Hesiod. Lista se completează cu lucrări de referință din literatura juridică bizantină, din istorie, geografie, filosofie, gramatică, literatură, cărți de cult, lexicoane, cărți de rugăciuni etc. Se aflau aici tipărituri sau manuscrise în română, greacă, latină, arabă și georgiană. Evident, toate acestea nu erau întâmplătoare și nici străine de activitatea marelui Mitropolit cărturar - Sfântul Antim Ivireanul! Cu profundă rezonanță este însăși pisania bibliotecii, întocmită pe la 1708, în limba greacă. Biblioteca de hrană dorită sufletului, această casă a cărților îmbie preaînțeleapta îmbelșugare. Cu câtă evlavioasă atingere vor fi așezat în rafturi exemplarele rare, ca pe niște sfinte relicve, deși actuale atunci, mâinile marelui ierarh, în final și martir Antim Ivireanul, dintre care pe unele el însuși le va fi scos de sub teascurile din Târgo­viște sau de la Snagov, menționân­du-se pe sine cu smerenie doar Antim Ieromonahul din Ivir. Evident, aceasta se petrecea înainte de a fi devenit Mitropolit al Ungrovlahiei (1708).

Într-un articol publicat la Paris, în revista Lupta, în 1987, istoricul român Petre Năsturel, aflat în exil, aducea la cunoștință românilor iubitori de neamul și istoria acestuia un fapt cât se poate de elocvent cu privire la aura de martiri care a încununat, curând după moarte, capetele Brâncovenilor. Savantul român vorbește de existența unui document - un manuscris grecesc, care nu este altceva decât canonul, încă inedit, scris în cinstea lor de către un mitropolit al vremii - Calinic, Mitropolit al Heracleei - care se pare că se afla la Țarigrad în ziua cumplitului eveniment și care, prin invocarea numelor celor patru fii ai domnitorului, în variantă familiară, diminutivă: Dinkos, Radukanos..., adeverește că i-a cunoscut personal și îndeaproape. Citind canonul lui Calinic, te izbește de trei ori cuvântul „mucenic”. Brâncovenilor le mai spune și „jertfă sfințită” și „jertfiți pentru Hristos și Maica Domnului”. Așadar, ierarhul îi socotea cu adevărat mucenici ai legii creștine.

La ședința din 30 noiembrie 1934 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de veșnică pomenire Patriarh Miron Cristea relata următoarele: „Procesiunea făcută cu ocazia reînhumării osemintelor Voievodului Constantin Brâncoveanu (în cripta din Biserica Sfântul Gheorghe-Nou - ctitoria sa) a fost foarte impresionantă, credincioșii Bucureștilor și poate chiar și din alte părți au participat într-un număr impresionant de mare. Aceasta dovedește cum că ideea canonizării acestui martir român pentru credința creștină este destul de coaptă în mintea tuturora și deci trebuie pășit la înfăptuirea ei. Un amănunt în sprijinul acestor afirmații ne dă întâmplarea următoare: pământul scos din mormântul în care au fost găsite osemintele lui Brâncoveanu la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou a fost pus lângă biserică. Ca prin farmec, tot pământul a dispărut cu ocazia procesiunii, fiind luat de credincioșii care au participat la ea”.

 

Citeşte mai multe despre:   Sfintii Martiri Brancoveni  -   martiriu