Minunea vindecării are nevoie de pocăință și credință

În Sfânta Evanghelie sunt multe istorisiri în care Îl vedem pe Domnul Hristos vindecându-i pe oamenii bolnavi și neputincioși. Am fost impresionat de vindecarea orbului din naștere (Ioan 9, 41). Aceasta a fost o minune cu atât mai uluitoare cu cât s-a vindecat un mădular ce niciodată nu fusese sănătos. Hristos Domnul a fost întrebat dacă a păcătuit bolnavul sau părinții lui drept cauză principală a bolii lui. Aceasta pentru a înțelege că, pentru a se vindeca, omul trebuie să înțeleagă foarte bine că boala poate fi legată de păcat. Iar pentru vindecarea din boală trebuie să aibă loc nevoia omului neputincios și limitat spre pocăință, spre îndreptare, spre întoarcere de la păcat la natura omului așa cum a fost creat de Dumnezeu.

Hristos Domnul, foarte direct, la întrebarea lor, le-a răspuns, căci în acest caz nu au păcătuit nici el și nici părinții lui, ci s-au întâmplat toate acestea pentru a se arăta în el lucrurile lui Dumnezeu. Iar acest răspuns ne pune înainte cel de-al doilea lucru important în procesul acesta al vindecării, anume că oricine are o boală și nădăjduiește la vindecare este un lucru de trebuință să înțeleagă că nimic nu se face fără Dumnezeu.

Se întâmplă de multe ori să auzim la spovedit această deasă întrebare de la enoriașii bolnavi: părinte, eu mi-am schimbat viața, eu acum postesc, mă rog, vin la Sfânta Liturghie, mă spovedesc și mă împărtășesc, dar de ce oare eu nu mă fac bine? Cel mai adesea, așa cum vedem din cele ce se petrec mai apoi, pocăința omului bolnav nu a fost una atât de adâncă, ci a fost una superficială, la supra­față. Și mai este un lucru important, că, dacă omul s-a căit pentru faptele sale și și-a cerut iertare la duhovnic, de la Dumnezeu, vindecarea poate și să nu vină, în mod obligatoriu. În alt loc din Sfânta Evanghelie vedem că vindecarea se dă omului prin po­că­ință, la care se adaugă și credința. Căci atunci când tatăl copilului bolnav I s-a adresat Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Doamne, vindecă pe copilul meu, că stă să moară!, Dom­nul nostru Iisus Hristos îl întreabă: Crezi?, iar tatăl copilului a răs­puns: Cred, Doamne, ajută ne­cre­dinței mele! În actul vindecării și al mântuirii este foarte importantă credința omului unită cu faptele bune. Pentru minunea vindecării omului din boală, trebuie să existe po­că­ință și credință. Pentru ca sufletul omului să dobândească cât mai mult din însușirile care se cer pentru lă­ca­șurile din Împărăția lui Dumnezeu, Domnul Hristos mai îngăduie câte o boală grea asupra omului păcătos. Chiar și mai mulți sfinți nu au primit desăvârșita vindecare de bolile lor. Cunoaștem cum Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina a fost bolnav de cancer mulți ani și cu toate acestea, deși era bolnav, Domnul Hristos săvârșea minuni cu rugăciunile lui pentru oameni. Domnul Hristos de nenumărate ori lasă omului boala pentru ca acela să se smerească, pentru vindecarea sufletului lui. Căci până la urmă trupul nu reprezintă decât veșmintele de piele, pe care le-am primit moștenire după căderea în păcat a celor dintâi oameni. Bolile, necazurile și suferințele sunt pur și simplu de neapărată trebuință pentru vindecarea sufletului, pentru mântuirea omului. Dacă omul nu ar fi avut nimic din toate acestea în viața lui, L-ar fi uitat de mult pe Dumnezeu.

Atunci când ceri cu smerenie cele bune și de folos sufletului, când ceri cu multă pocăință cele duhovnicești spre împlinire, înseamnă că sufletul deja se vindecă și atunci poate veni și tămăduirea. Dumnezeu ne cu­noaș­te toate neputințele, toate bolile noastre le știe, știe că suntem cu toții îndurerați de câte ceva. Atâta vreme cât pocăința noastră nu aduce cu sine și starea smerită a sufletului, adică tocmai acel pământ al inimii noastre, pe care să-l punem curățit înaintea Lui pentru a putea primi semințele harului Duhului Sfânt, vindecarea este încă departe de noi. Omul care s-a pocăit înaintea lui Dumnezeu pentru cele săvârșite de el de-a lungul vieții Îl poate ruga pe Domnul să-l vindece. Dar fără po­că­in­ță vindecarea numai a trupului nu are nici un folos. Toți Sfinții Pă­rinți ne îndrumă ca, atunci când nu ne putem ruga, când rugăciunile merg greu sau nu merg deloc, să facem foarte multe metanii, în smerenie. Căci tocmai această stare de smerenie a trupului ajută sufletul să ajungă la starea de sănătate.