Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Nașterea Stăpânei, începutul ridicării noastre

Nașterea Stăpânei, începutul ridicării noastre

Un articol de: Marius Nedelcu - 07 Sep, 2019

Nașterea Maicii Domnului este prima mare sărbătoare a anului bisericesc. Acest eveniment, deși nu este consemnat în Scriptură, a fost considerat ca un început al planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Sfinții Ioan Damaschin și Grigorie Palama, în două omilii la această sărbătoare a Bisericii, arată că Nașterea Maicii Domnului nu a fost doar un eveniment sub vremuri, ci un punct de cotitură al istoriei omenirii, o transformare a întregii crea­ții, cu reverberații care se întind către geneză și eshatologie.

Specificul teologiei ortodoxe se vede și în calitatea acesteia de a unifica, de a crea un sistem coerent care să includă nu numai istoria mântuirii și Biserica, ci întreaga istorie umană și creația, în totalitate. Evenimentele din acest fir roșu care străbate mărturia și experiența umană nu au fost niciodată văzute singulare și autonome, ci într-o legătură ontologică și organică. Sfântul Ioan Damaschin arată că Nașterea Maicii Domnului are o dimensiune cosmică. Întreaga creație este condusă și transformată pentru a oferi condițiile propice venirii în lume a Maicii Domnului: „Căci prin ea, Ziditorul a alcătuit zidirea toată spre sporita armonie, prin întrupare. Că, dacă omul, stând între minte și materie, este legătură a firii văzute și a celei nevăzute, Cuvântul lui Dumnezeu, Făcătorul, unindu-Se cu firea prin întrupare, S-a unit prin aceasta cu întreaga zidire. Să prăznuim, dar, nimicirea sterpiciunii omeneşti, căci ni s-a dezlegat lipsa bunătăților”.

Imposibilitatea nașterii de prunci a Sfintei Ana nu a fost considerată ca o boală sau incapacitate personală, ci ea simboliza incapacitatea firii umane și a întregii creații de a se uni cu Creatorul ei. Numai intervenția minunată a lui Dumnezeu a făcut roditoare firea umană, a făcut-o capabilă să se unească cu El.

Nașterea Maicii Domnului este un chip sau un simbol al Nașterii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Deși cele două nașteri nu sunt identice, Sfântul Ioan Damaschin vede în ambele evenimente o intervenție divină și o Teofanie sau arătare a lui Dumnezeu, iar una devine model și tipologie pentru cealaltă.

Sterilitatea Sfintei Ana este văzută de părintele Bisericii tot ca o intervenție a lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Pentru că, de vreme ce Fecioara urma să se nască din Ana, firea n-a îndrăznit să ia mai înainte vlăstarul harului, ci a așteptat neroditoare, până când harul a înflorit rodul”. În Sfânta Ana, pornirea naturală a firii umane de a procrea, de a zămisli prunci, este limitată de Dumnezeu, pentru ca natura umană să nu se manifeste dezordonat în voluptate și senzualitate, ci ea trebuia potolită și pusă sub influența harului Sfântului Duh prin asceză și multă rugăciune. Sfinții Ioachim și Ana devin modele de asceză și rugăciune, iar firea umană a lor este curățită sub influența harului Duhului Sfânt ca cea care s-a născut mai târziu din ei să aibă o fire întru totul superioară celorlalți oameni, și să fie curățită prin unirea ei cu harul Duhului Sfânt. Sfântul Grigorie Palama spune despre sensul Nașterii Maicii Domnului din părinți sterpi, dar virtuoși și rugători: „...nu se găseau atunci dintre cei ce țineau de David alții superiori în virtute, caracter și noblețea neamului decât aceia lipsiți de copii; de aceea, ei, cei fără copii, au fost mai cinstiți decât cei cu mulți copii, ca astfel copila atotvirtuoasă să se zămislească din părinți multvirtuoși, cea atotcurată să se nască din părinți deosebit de cuminți, iar cumințenia lor, unită cu rugăciunea și asceza, să culeagă rodul de a se face născătoare unei feciorii, și încă unei feciorii care-L pune înainte fără stricăciune pe Cel născut potrivit dumnezeirii înainte de veci dintr-un Tată feciorelnic (...)”.

Nașterea Maicii Domnului și în special zămislirea ei în pântecele Anei au fost văzute de către unii părinți și teologi ca exclusiv o intervenție a lui Dumnezeu. Acest lucru a condus în teologia romano-catolică la doctrina Imaculatei concepții. Aceas­ta învăța că Maica Domnului s-a zămislit în pântecele maicii ei numai prin puterea lui Dumnezeu, iar Născătoarea de Dumnezeu a primit de la con­cepție și naștere firea umană lipsită de păcatul strămoșesc. Această învățătură este dezaprobată în parte de Sfântul Ioan Damaschin, care spune: „O, fericita unire a lui Ioachim şi a Anei, toată firea vi s-a făcut folositoare; prin voi s-a adus zidirii, dar mai presus decât toate, maica cinstită, singura vrednică de Ziditorul! O, coapsa preafericită a lui Ioachim, din care a ieșit sămânța preacurată! O, pântece fără durere al Anei întru care prin treptate adăugiri a crescut și a prins chip și s-a născut prunca preasfântă! O, pântece care porți întru tine cerul cel însuflețit, cel mai lat decât întinderea cerurilor!” În această cuvântare, Sfântul Ioan arată că Maica Domnului s-a născut potrivit legilor firii umane, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece părinții erau înaintați în vârstă. Dar această naștere nu este o suspendare totală a legilor naturii umane.

De asemenea, părintele Dumitru Stăniloae, în Teologia Dogmatică, arată că Maica Domnului a luat din părinții ei firea umană curățită prin lucrarea harului Sfântului Duh, dar purtând păcatul strămoșesc și afectele acestuia. În timpul vieții ei, Născătoarea de Dumnezeu a fost ridicată treptat de energia dumnezeiască spre o unire mai profundă cu dumnezeirea, iar curățirea firii ei umane de păcatul stră­moșesc a avut loc în momentul când însuși Duhul Sfânt, ca ipostas al Sfintei Treimi, s-a sălășluit în ea și a lucrat unirea firii omenești cu firea dumnezeiască prin întruparea persoanei Fiului lui Dumnezeu. Părintele Stăniloae vor­bește de o împărtășire graduală de Duhul Sfânt de către oameni. El spunea că la con­cepția unui om participă harul Sfântului Duh, producând cali­tățile personale ale ipostasului uman care se va naște, care-l fac capabil de o relație personală cu Dumnezeu. La zămislirea Fiului lui Dumnezeu nu a avut loc doar o participare a harului Sfântului Duh, ci însuși Sfântul Duh S-a sălășluit în fecioara, lucrând la întruparea Fiului Celui veșnic. În acest sens, deși Nașterea Maicii Domnului este un eveniment săvârșit sub influența harului Sfântului Duh, sub purtarea de grijă directă a lui Dumnezeu, nu este identică cu Nașterea Fiului lui Dumnezeu. Ea se deosebește de naș­terile naturale omenești, le depășește prin sublimul și sfinţenia ei, dar este pe o treaptă inferioară venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu.

Istoria Nașterii Maicii Domnului nu este consemnată în Sfânta Scriptură, dar tradiția Bisericii ne oferă informații despre acest eveniment. Sfântul Ioachim, tatăl Maicii Domnului, era descendent din tribul lui Iuda și din spița regală a profetului rege David. Sfânta Ana era, conform tradiției, fiica preotului Matan, din tribul lui Levi, urmaș al marelui preot Aaron. Din această dublă descendență a părinților Maicii Domnului, vedem că în persoana Născătoarei de Dumnezeu se reunesc cele două vocații ale poporului evreu: vocația regală și vocația pre­oțească. Maica Domnului a fost în egală măsură rege al poporului evreu, pentru că l-a condus către Dumnezeu, dar și mare preot, în sensul că a adus lui Dumnezeu ca ofrandă și jertfă firea umană curățită de păcatul strămoșesc.