Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură „Averea bunei educaţii”, un paşaport spre o viaţă mai bună

„Averea bunei educaţii”, un paşaport spre o viaţă mai bună

Un articol de: Ana-Nicoleta Grigore - 18 Sep, 2019

Am citit „Averea bunei educaţii” de Teodor Baconschi cu buna-credinţă şi ascultarea cu care citeşte un copil crescut în cultul realizării prin educaţie o carte primită în dar de la o mână binecuvântătoare, de învăţător prin excelenţă. „Averea” din titlu aminteşte de înţelepciunea latină „Omnia mea mecum porto”/ „Tot ce-i al meu port cu mine”, prevăzând împărtăşirea personală a autorului din „zestrea” sa culturală, peste tot ancorată şi susţinută prin trimiteri la cultura clasică.

Un volum prietenos ca întindere, care promite şi poze, într-o grafică sobră, de post-manual. Acestea, precum şi citatul introductiv din „Povestea lui Almansor”, trimit către aceeaşi perspectivă de destăinuire în domeniul unei educaţii de şcoală veche, clasică, tradusă într-un format accesibil, după ce a fost filtrată de o bogată experienţă personală.

Volumul este structurat în cinci părţi, precedate de o introducere. În „Introducere”, autorul începe prin a-şi justifica demersul şi autoritatea care îl califică să scrie prin îngrijorarea cu privire la „ratarea colectivă” care se produce cu certitudine dacă nu apelăm la unica „scândură”, educaţia, care ne-a mai rămas pentru salvarea din acest naufragiu. Un rezumat extrem de dens al propriului său parcurs educaţional şi cultural îl auto-autorizează pe Teodor Baconschi să iniţieze această carte despre educaţie, deşi el însuşi mărturisește că reversul unei cariere diplomatice de top, precum şi un palmares cultural rarisim au făcut din el „un scriitor separat de academie”. Cu smerita sa rezervă (care nu se remarcă la nici un speaker motivaţional) de a nu ne propune o carte academică, lucrarea sa nu poate fi inclusă totuşi în domeniul literaturii de parenting, pe care el îl numeşte gen „pseudoştiinţific” (ştiinţifico-fantastic, aş spune eu!), ci o alternativă la „foile de parcurs” propuse de pseudosavanţi parentologi. Demersul său este de apreciat, întărind perspectiva anti-parenting sau în loc de parenting, deschisă în urmă cu câţiva ani în România de ieromonahul Savatie Baştovoi, cu atât mai mult cu cât propunerea sa face un apel la practicile fondului cultural guvernat de bunul-simţ, care a dăinuit peste veacuri, argumentând că, în loc de reţete junk, avem o zestre imensă de utilizat, de exploatat şi pe alocuri de restaurat.

Partea I propune viziunea autorului despre educaţie în general, prin definiri ale conceptelor (educaţie, snobism, exemplu, idolatrie, ideologie, gândire critică) într-o savuroasă şi bogată exprimare personală.

Educaţia, astăzi, avariată de consumism, de atitudinea părintească hiperprotectoare care ­înalţă „scutece mumificatoare” de „over confidence”/ încredere în sine (cu tot înţelesul popularului „încrezut”) la interior şi înfăţişarea over branded cu „ţoale” şi „ceasuri cât solniţa” la exterior, se poate salva „într-o Arcă a lui Noe unde scapă cine poate” prin reaprinderea „farului nestins al pedagogiei echilibrate”, guvernată de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”.

Timpul în care trăim este văzut ca o eră a ignoranţei, în care cultura internetului ne-a luat arma discernământului, transformând părerea personală în adevăr. Şcolile nu mai au canonul clasic, au pierdut monopolul cunoaşterii, s-a pierdut însă şi practica uceniciei absolut necesare, chiar dacă informaţiile sunt la un click distanţă. Se observă la societatea de astăzi ura pentru exemple, „idei, cultură şi creatorii ei nefericiţi”, alterarea lumii copiilor noştri, într-un „borhot toxico-manelistic”, cu snobi şi superficialitate, cu idei dintre cele mai halucinante intens difuzate, care se pot transforma rapid, înlesnite de mediul virtual, în idolatrie. Pentru toate acestea părinţii sunt somaţi să îşi asume un „oficiu sanitar” vital sănătăţii copiilor lor, oferindu-le „buna educaţie”.

Partea a II-a are un impact praxiologic imediat, descrie obiectiv la ce se poate referi „buna educaţie”, propunându-ne câteva direcţii clare în care putem acţiona ca educatori: muzeul, filmul, călătoriile, biblioteca, colecţiile, muzica, animalul de companie. Sunt şterse de praf şi de uitare o serie de obiceiuri culturale sănătoase care pot fi cu uşurinţă integrate în existenţa noastră actuală, unele fiind capabile să substituie din obiceiurile nesănătoase pe care ni le-a adus stilul de viaţă „all inclusive”, în care bifăm, ca într-o experienţă contabilă, mode de dată foarte recentă (de ieri!) şi uităm de cele mai temeinice experienţe care au înfrumuseţat lumea (de când lumea!).

Partea a III-a revine la profunzimea celei dintâi, dezvăluindu-ne în aceeaşi abordare subiectivă, de orientare clasică, ce este bun, frumos, politicos, armonios, ca politică educaţională. Un capitol extrem de dens, reflectare a societăţii în care trăim, pe care autorul o analizează din perspectiva destinaţiei unde ne pot duce (sub aspectul educaţional, al trecerii dintr-o stare în alta) vectorii societali actuali: clasicul înlocuit cu „cool-ul”, sclavia mentală şi corectitudinea politică a „societăţii spectacol”, necesitatea unui repaus pentru „gimnastica” singurătăţii, „cunoaşterea” partenerului înaintea consumului promovat de societatea unisex, preţul scump al lipsei de politeţe, altfel ignorată... În mod deosebit, am remarcat în acest capitol o clasificare pe care autorul (teolog, totuşi!) o face persoanelor din lumea noastră în funcţie de aplecare sau depărtarea lor de credinţă: „belonging without believing” (aparţinătorii inerţiali ai Bisericii, cei care căpuşează unele medii ale Bisericii, transformând-o în „biserica lor”, fără să mai încăpem în „Biserica noastră”!); „believing without belonging” (credincioşii care se împotrivesc instituţionalizării credinţei); credincioşii sincretici (cei care iau idei din toate credinţele şi „modele” spirituale) şi seculariştii radicali (cei pe care i-am cunoscut recent în media, parcă un produs nefericit al unor generaţii cu deficienţă de bună educaţie).

În partea a IV-a, Teodor Baconschi apropie mai mult filosofările şi direcţiile practice sugerate în primele capitole de experienţa sa de viaţă, descriind cum se poate reflecta buna educaţie într-un ­curriculum personal prin şcoală, în ţară şi în afara ei, uzitând de valenţele limbilor străine, de voluntariat, de ceea ce poate împlini mai ales educaţia dincolo de latura sa formală, mai ales prin umanism, dar şi în ştiinţele exacte. Desfiinţează mitul studiilor universitare din „ciupercăriile academice”, alianţă de ostilitate împotriva şcolii în care părinţii îşi atrag copiii, şi argumentează pentru greutatea extrem de laborioasă pe care sunt aşezate tradiţiile educaţionale din Occident sau SUA. „Buna educaţie” se arhivează într-un portofoliu, într-un „paşaport”, spune el, spre o viaţă mai bună, o viaţă pe care o surprinde în câteva cadre în ultima parte, descriind bătrâneţea unui părinte fericit, un om care a lucrat în slujba unui ideal, materializat aici, dar mai ales „Dincolo”, peste timp.

Lectura se încheie optimist, cu speranţa celui care a atins, în parte, cele mai dezirabile obiective educaţionale ale vieţii de aici. Ceilalţi, citindu-l, putem rămâne cu senzaţia de parţială saţietate a gândului că, până la urmă, educaţia este rezervată celor educaţi să educe la rândul lor, doar aşa perpetuându-se această „avere a bunei educaţii”, ca o tradiţie sacerdotală, ca o succesiune la tronul cunoaşterii, la care oricine îşi va împleti cu bună-credinţă şi devoţiune o coroană poate aspira!