Cuvinte de suflet spre anamneza unui părinte paradigmatic

Sunt oameni și monahi în această lume plină de ispite, încercări și primejdii pe care îi punem în tolba inimii, păstrându‑le vie amintirea până la buza mormântului, iar de acolo în veșnicia iubirii lui Dumnezeu. Unul dintre aceștia este părintele arhid. Lavrentie Țurcanu, care s‑a stins la vârsta de 47 de ani, mutându‑se la veșnicele lăcașuri.

Mănăstirea de metanie este a doua casă sau noua casă părintească a noului născut, a celui intrat în monahism, a celui botezat din nou, a celui ce acolo a văzut lumina Împărăției cerurilor. Așa cum nu poți să nu te fi născut într‑un anumit loc și să nu te mai poți lepăda de el, tot așa și monahul nu‑și mai poate schimba mănăstirea de metanie. E casa în care, chiar dacă pleacă temporar din ea, se poate întoarce oricând și în care trebuie primit.

A aparține aceleiași mănăstiri de metanie înseamnă a te simți în solidaritate cu toți, în bucurii, în supărări, în rugăciune, în muncă, înseamnă a‑ți însuși aceiași părinți, aceiași strămoși, aceleași rânduieli de viață, a crea tradiție, a lăsa moștenire și moștenitori, adică fii duhovnicești. Mănăstirea de metanie concretizează, prin urmare, ceea ce va fi pentru noul monah ,,Regula’’ sa.

Intrând de tânăr în viața monahală, la vârsta de 16 ani, în anul 1992, a fost tuns în monahism de praznicul Sfântului Apostol Andrei.

Pe părintele Lavrentie l‑am cunoscut la diferite slujiri, atât la hramurile din marea lavră și chinovie a Neamțului, acolo unde ,,s‑a răstignit’’ în fața Sfântului Altar dăruindu‑se lui Dumnezeu întru totul, cât și la zilele Mănăstirii Văratic, la hramul „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Cuvios Iosif Cel Nou de la Văratic” și „Sfântul Gheorghe Pelerinul”, atunci când îl însoțeam pe Vlădica Ioachim Giosanu în slujirea misionară. Era o frumusețe nedescrisă atunci când slujeam în soborul celor șase, iar uneori opt diaconi, printre care și regretatul părinte. Era bucuria trăită ca în familie, întrucât slujirea de diacon implica noi membri în sobor, veniți cu diferiți ierarhi sau părinți stareți invitați la diverse soboare, așa încât era o împlinire și o sinergie încununată de prezența în chip nevăzut a harului lui Dumnezeu. În acest context liturgic l‑am cunoscut pe arhidiaconul Lavrentie Țurcanu.

Viețuitor în obștea Mănăstirii Neamț, harnicul și neobositul slujitor al lui Hristos și‑a dus crucea întru răbdare, fiindu‑i colaborator și ucenic îndeaproape starețului său, arhimandritul Benedict Sauciuc. Fiind închinoviat de la o vârstă foarte fragedă, părintele Lavrentie s‑a deprins foarte repede cu ascultările vieții monahale. Consider că ucenicia pe lângă părinții de altădată, monahi cu trăire și viață mistică, a făcut din el un părinte și monah de excepție. Nu este ușor ca un tânăr de doar 16 ani să renunțe la toate tentațiile și provocările lumii și să îmbrățișeze chipul îngeresc, dar iată că dorul după Dumnezeu și purtarea pe brațe a Maicii Domnului l‑au făcut să guste încă de aici din dulceața raiului. Venirea la mănăstire a fiecărui frate devenit monah nu înseamnă un refugiu sau o fugă, ci un dor după Dumnezeu și o vocație spre care părintele a simțit‑o.

Părintele Lavrentie Țurcanu a moștenit de la înaintașii săi mai toate harismele ce pot defini un monah de vocație, fiind în Biserică un model de viețuire autentică, de răbdare, smerenie și ascultare.

În primul rând a excelat în harisma prieteniei, prima și cea mai mare virtute, divină și umană. Este atât de rară, încât, în toată istoria biblică, unul singur s‑a învrednicit să se numească „prietenul lui Dumnezeu”, acela fiind Avraam cel emigrat din Babilon (Iacov 2, 23).

La aceeași înălțime stă virtutea prieteniei și în paradigma Hristos‑Fiul Tatălui, celebră rămânând prietenia Hristos‑Lazăr, Hristos‑Petru și cu toți ucenicii Lui.

Cât îl privește pe arhidiaconul Lavrentie, descindea și el din cea mai cunoscută și înalt‑roditoare prietenie, și anume: el și părinții pe care i‑a avut alături. De cele mai multe ori, într‑un sobor alcătuit din diaconi, unul dintre aceștia are o datorie diriguitoare de a‑i coordona pe ceilalți diaconi. La diferite slujiri, deși avea mulți ani de diaconie atât înaintea mea, cât și a celorlalți slujitori, dorea să ofere protia unora mai mici ca el, ceea ce înseamnă că avea o bunătate rar întâlnită.

Un alt aspect ce trebuie subliniat în chip deosebit era dragostea lui nesfârșită pentru slujbele Bisericii, petrecându‑și cea mai mare parte a timpului în Liturghia Bisericii și a ascultărilor mănăstirii, răspunzând tuturor nevoilor pe care Biserica ne îndeamnă a le desăvârși.

Părintele Lavrentie va rămâne în sufletul celor care l‑au cunoscut, ierarhi, preoți, diaconi, monahi și monahii, un model de vocație monahală, de smerenie și ascultare.

Vreme de trei ani s‑a luptat cu o grea suferință și cruce a bolii, pe care a purtat‑o cu demnitate, asemănându‑se în răbdare cu Dreptul Iov. Adeseori, căzând sub povara Crucii, a fost ajutat precum Domnul Hristos de Simon din Cirene, pentru a tinde spre desăvârșire.

Cu două zile înainte de a‑și da obștescul sfârșit am purtat un dialog frățesc, dar care nu ar fi părut nicidecum că ar fi un moment al plecării, însă peste doar două zile avea să treacă în Împărăția lui Dumnezeu, la vârsta de 47 de ani, așezându‑se lângă marii corifei ai monahismului românesc. Pentru părintele Lavrentie reprezintă în aceste zile de petrecere pământească paștele personal, chiar dacă Biserica se află în a treia săptămână, numită ,,a sfintei Cruci’’. Este, dacă vreți, un urcuș spre înviere.

Însă ceea ce rămâne definitoriu pentru lucrarea și viața părintelui arhidiacon Lavrentie este chipul lui de liturghie, acel „slujitor al lui Hristos și iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).

Nădăjduim ca sufletul lui ce s‑a înălțat în plină primăvară să fie așezat alături de părinții cu viață sfântă din marea chinovie a Neamțului, presărat de florile înmiresmate ale Grădinii Raiului.