Paraclisele Maicii Domnului - două rânduieli de rugăciune iubite de creștinii ortodocși

Paraclisele închinate Năs­că­toarei de Dumnezeu sunt rânduieli alcătuite pe schema slujbei Utreniei, în care partea predominantă o constituie cele două canoane care pot fi cântate, în cadrul liturgic, și citite de fiecare creștin ortodox în pravila particulară de rugăciune. În afara canoanelor, cele două rânduieli de slujbă cuprind rugăciunile începă­toare cu Psalmul 142, Dumnezeu este Domnul, și două tropare, Psal­mul 50, câte o pericopă evan­ghelică de la Sfântul Apos­tol și Evanghelist Luca, fiecare dintre cele două făcând trimitere la persoana Maicii Domnului, stihiri, ectenii și rugăciuni.

Din punct de vedere etimologic, termenul grecesc paraclis atribuit acestor rânduieli se traduce cu: invocare, rugăciune, dar și mângâiere, lucru care evidențiază, în această situație, rolul ajutător, ocrotitor și mângâietor al Maicii Domnului în viața celor care o preacinstesc și-i aduc ofrandă de rugăciune. Aceste două slujbe sunt rânduite a se citi prin alternanță îndeosebi în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, însă pot fi săvârșite în Biserica Ortodoxă în întreg anul li­turgic sau ori de câte ori simțim nevoia sufletească. Paraclisele ne poartă cu mintea și cu inima către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care este în viața noastră cea mai aleasă sprijinitoare și ajutătoare în feluritele nevoi, necazuri și încer­cări, și totodată Maică rugătoare și mijlocitoare pentru noi creștinii ortodocși înaintea Fiului său și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Caracteris­tica de bază a paracli­selor, în general, este aceea că ele sunt rugăciuni de cerere rânduite a fi cântate, cântarea constituind mo­dul cel mai sensibil de exprimare duioasă a gândurilor și simțămin­telor noastre Sfintei Treimi, Născă­toarei de Dumnezeu și tuturor sfinților. De altfel, în cadrul întregului cult ortodox cântarea îndepli­nește funcție liturgică, deoarece prin aceasta dăm frâu liber gândurilor și trăirilor noastre interioare pe care le jertfim persoanelor sfinte. Ambele paraclise se cântă la vreme de mâhnire, de întristare, de nevoi și griji sufletești și trupești. 

Considerații istorice

Paraclisul a apărut, se pare, în secolul al XIII-lea, prin evlavia împăratului Teodor al II-lea Lascaris (1254-1258), ca o rânduială de cântare a unui Canon imnografic, îmbogățit cu elemente din slujba Utreniei. Împăratul a compus el însuși întreg Para­clisul mare al Maicii Domnului. După modelul acestuia, a fost alcătuit, la Constantinopol, Paraclisul mic (sau Paraclisul întâi), prin valorificarea unui canon mai vechi alcătuit după unii cercetători de Teostirict Monahul, iar după alții, de Sfântul Teofan al Niceei, conform indicației din Ceaslov și din volumul intitulat Paraclisele și Acatistele zilelor săptămânii, EIBMO, București, 2020. Totuși, Pa­raclisul mic se consideră a fi opera monahului Teostirict, starețul Mănăstirii Pelekete, care se afla în apropierea Prusei. Acesta a fost apărător și mărturisitor al cultului icoanelor în secolul al VIII-lea, în vremea împăratului iconoclast Constantin Copronimos. Înfruntându-l pe acesta, Teostirict a fost supus la multe chinuri. După ce i s-au tăiat nasul, urechile și dege­tele, a fost aruncat într-o temniță întunecoasă, lăsat fiind fără mâncare și fără apă. A stat în închisoare timp de nouă ani. Fiind eliberat după moartea tiranului împărat, monahul Teostirict s-a întors în mănăstirea pe care o condusese, dar care acum era în ruine. În apropierea acesteia, și-a ridicat o colibă din lemn dedicându-se rugăciunii în singurătate. Acolo, a alcătuit Canonul închinat Maicii Domnului, începând cu aceste stihuri poetice: „De multe ispite fiind cuprins, către tine alerg, căutând mântuire; o, Maică a Cuvântului și Fecioară, de rele și de ne­voi mântuiește-mă”. După trei ani petrecuți în sin­gurătate, câțiva monahi au venit la el cerându-i să le devină stareț. Primind cu bucurie cererea acestora, Teostirict împreună cu cei 800 de monahi care se adunaseră în jurul său au reînviat Mănăs­tirea Pelekete. A mai trăit 25 de ani ca stareț al mănăstirii, după care s-a mutat la viața cea cerească, la data de 17 martie 807.

Al doilea Paraclis al Maicii Domnului, denumit și Paraclisul mare, nu doar datorită faptului că este mai lung decât cel dintâi, ci pentru motivul că este rânduit a fi cântat în perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, a fost compus de împăratul Teodor al II-lea Lascaris, fiul lui Ioan Vatatzes. Acesta a condus timp de patru ani Imperiul de la Niceea, stabilit aici în urma ocupării Constantinopolului de către latini, între anii 1204 şi 1261. Teodor II Lascaris a murit de tânăr, la vârsta de 36 de ani, acesta având încă din ado­lescență o sănătate şubredă. A avut înclinații spre filosofie și cultură. Educația îi fusese supra­veghetă de cei mai erudiți învățați ai epocii, Nichifor Vle­mide și George Akropolitul. A fost un împărat iscu­sit și energic, în pofida domniei sale scurte de doar patru ani. Înainte de trecerea la cele veșnice a schim­bat veșmintele imperiale cu cele monahale, primind numele de Teodosie. Probabil, dedicân­du-se întru totul rugăciunii, acum a alcătuit acest minunat Paraclis.

Maica Domnului - singură grabnic folositoare

După cum ne este înfățișat în cele două Paraclise, Născătoarea de Dumnezeu răspunde grabnic rugăciunilor celor care o cheamă în ajutor. Unul dintre troparele Paraclisului mic ne arată rolul unic, de neînlocuit, pe care îl are Maica Domnului în viața noastră, ea fiind, după Dumnezeu, instanța duhovnicească cea mai înaltă căreia ne adresăm întru smerenie și cu multă căldură sufletească; lucrul acesta este subliniat prin cuvintele: „Acoperământ nu ne-am agonisit nicăieri unde să scăpăm [...]”. Însă această scurtă frază mai scoate în evidență o învățătură fundamentală, și anume aceea că creștinul autentic nu apelează niciodată la practici neortodoxe, străine de credința cea una adevărată și nici la alternative omenești atunci când se găsește în noianul grijilor și al încercărilor, ci el are conștiința lucidă și certitudinea că numai și numai Dumnezeu, pentru rugăciunile Maicii Sale, poate să-i vindece rănile provocate de păcate sau de feluritele încercări ale vieții. Așadar, se recomandă să privim fără îndoială, cu credință deplină către Născătoarea de Dumnezeu, ca o condiție fundamentală pentru primirea ajutorului său ceresc. În mod cert, răspunsul ei la rugă­ciu­nile noastre nu se lasă mult așteptat, căci ea este „singură grab­nic folositoare”. În alt text al Paraclisului mic se accentuează această idee: „mân­gâ­iere nu avem afară de tine, Stăpâna lumii. Nă­dej­dea și folositoarea credin­cioșilor, nu trece cu vederea rugăciu­nile noastre, ci le fă de folos”. Faptul că Maica Domnului îi ajută pe toți cei rugători este subliniat în următoarea stihiră: „Nimeni din­tre cei ce aleargă la tine nu iese rușinat, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; ci, cerând dar bun, pri­mește dăruirea către cererea cea de folos”. 

Născătoarea de Dumnezeu - inima de Maică a Bisericii lui Hristos

S-ar putea spune că în fața Dreptului Judecător orice ființă pământeană se cutremură și se înfricoșează, însă înaintea Maicii Domnului oricine poate îngenunchea pentru a primi dragostea și mij­locirea ei. Chiar și acela care nu a deprins școala rugăciunii adânci și stăruitoare nu iese nerăsplătit dacă crede în numele ei și o mărturisește ca pe Maica Atotmilostivului Dumnezeu. Când cineva strigă cu credință și cu durere, Maica Sfântă îi trimite ajutor. Inima ei se înmoaie la auzul durerilor noastre. Ea are inimă de Maică pentru fiecare dintre noi. Ea așteaptă să i ne adresăm în mod direct, uneori și prin cuvinte proprii. Însă, cele două Paraclise alcătuite prin revărsare de lacrimi de durere și de umilință redau acest simțământ al creștinului. Totuși, se impune din partea noas­tră condiția mărturisirii credinței Bisericii cu privire la îndoita cali­tate a Maicii Preacurate, de Născă­toare de Dumnezeu și Pururea Fecioară. Textele Paracliselor sunt construite ca o invocare continuă și graduală, ca un real urcuș duhovnicesc în care omul rugător devine părtaș milei și ajutorului ceresc revărsat peste el prin Maica Domnului, denumită cu adevărat „izvor de tămăduiri și de mângâ­iere, zid nestricat și comoară de bunătăți”. Unul dintre troparele Paraclisului mare exprimă prin întrebări retorice, într-un limbaj de o duioșie fără seamăn, cât de importantă este lucrarea harică a Maicii lui Dumnezeu în viața noastră: „Și unde alt sprijin decât aici voi afla? Unde voi alerga? Unde, dar, mă voi mântui? Și care alt ajutor cald voi avea, clătinat fiind de necazurile și valurile vieții? Vai mie! Însă spre tine nădăjduiesc și în­drăz­nesc și în tine mă laud; și alerg la acope­ră­mân­tul tău”; iar ca un ultim strigăt, cel rugător spune: „mântuieș­te-mă!”, cu sensul de: „ajută-mă!”, „izbăve­ște-mă!”, „salvează-mă!” Astfel, rugăciunea celui întristat se înalță ca un foc arzător spre tronul Născătoarei de Dumnezeu, aștep­tând ca ea să îi roureze întreaga ființă și să reverse asupra sa lumina vieții. După cum puii se ascund sub aripile calde și ocrotitoare ale mamei lor pentru a fi feriți de pericole, tot astfel și bunii creștini caută scăpare de boli și de nevoi și de uneltirile și năvălirile vicleanului diavol sub acoperământul sfințit al Maicii Preacurate. În fața ei pălește orice îndrăzneală a celui viclean și rău. Acesta nu cutează să se apropie de „Rugul cel nears” care a născut pe pământ mântuirea lumii, adică pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ea purtând în sine pe Unicul său Fiu, Iisus Hristos, rămâne unită cu El pe vecie. Imnurile ortodoxe, în general, și în chip special canoanele celor două Pa­ra­clise subliniază legătura intrinsecă și indisolubilă dintre Maica Domnului și Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos. Unde este Mântuitorul, acolo este prezentă și Maica Sa după trup. Ea poartă în sine, laolaltă și în chip paradoxal, maternitatea și pururea-fecioria. Cântările Paracliselor se derulează într-un adevărat zbucium sufletesc al omului rugător care își află alinare, ușurare și luminare din partea Maicii Domnului. Așadar, cu fiecare Paraclis cântat sau rostit, cei care se roagă sunt încredințați și mângâiați că Năcătoarea de Dumnezeu va răspunde la momentul oportun rugăciunilor lor fierbinți, iar Biserica este garantul acestui adevăr. Paraclisele Maicii Domnului sunt frecvent rânduite în practica litur­gică a Bisericii Ortodoxe Române, ele fiind îndrăgite, dorite și practicate de românii ortodocși nu numai din țară, ci și din comunitățile românești ortodoxe aflate în afara granițelor țării noastre, prin ele, aceștia exprimându-și evlavia, atașamentul și iubirea față de Maica Domnului, ocrotitoarea întregului neam creștinesc. Dintre dascălii români de psaltichie, Anton Pann a fost cel dintâi care a alcătuit în notație psaltică slujbele Acatistului și Paraclisului Maicii Domnului, în anul 1832, potrivit însemnării de pe manuscrisul românesc 2475, aflat în fondul de manuscrise și carte veche al Bibliotecii Academiei Române. Același protopsalt a compus și Slujba Adormirii Maicii Domnului, în anul 1844, pe când se afla la Mănăs­tirea Tismana, al cărei hram este chiar praznicul Adormirii Născă­toarei de Dumnezeu, aceasta fiind cuprinsă în paginile manuscrisului românesc 2544, aflat în Biblioteca Mănăstirii Tismana. Să o rugăm pe Preasfânta Năs­cătoare de Dumnezeu să ne lumineze mințile și inimile spre a-L cunoaște și a-L mărturisi cu iubire deplină pe Fiul său, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a născut pe pământ pentru mân­tuirea noastră și prin care am trecut de la cele vremelnice la cele veșnice, iar fiecare dintre noi cei care o preacinstim și o iubim să-i aducem împreună cu imnograful ofranda inimilor și a buzelor noastre, zicând: „Primește rugăciunea mea cea sărăcăcioasă și plânsul și suspinul și lacrimile mele nu le trece cu vederea. Ci mă sprijinește ca o bună și cererile mi le împlinește. Că toate le poți, ca o Maică a Stăpânului Dumnezeu, Celui Atotputernic, numai de vei căuta spre a mea ticăloasă smerenie”.